Iubirea în gândirea Fericitului Augustin

(generalități)

Pr. Cătălin CRIŞAN

Născut Aurelius Augustinus la 13 noiembrie 354 în Tagasta, Numidia (azi Souk Ahras, Algeria) şi mutat în veşnicie la 28 august 430 în Hippo Regius (azi Annaba, Algeria), sărbătorit pe 28 august de Biserica Romano- Catolică şi pe 15 iunie de Biserica Ortodoxă, Fericitul Augustin ― episcopul Hipponei ― este unul dintre cei patru Părinţi ai Bisericii Apusene (alături de Sf. Ambrozie, Fericitul Ieronim şi Sf. Grigorie cel Mare), doctor al Bisericii şi probabil ― în Apus ― cel mai important gânditor creştin după Sf. Pavel.

Augustin este considerat remarcabil prin viaţa sa şi uimitor prin ceea ce a scris. El a adaptat filozofia Antichităţii la învăţătura creştină, creând un sistem filozofic foarte important şi extrem de puternic. Numeroasele sale lucrări scrise, care continuă să fie relevante şi azi, au iniţiat metoda exegezei biblice şi au contribuit la fundamentarea gândirii creştine medievale şi moderne. În operele lui ― dar mai cu seamă în tratatul De Trinitate ― „demonstra­ţia logică alternează cu pasaje de efuziune lirică pentru a preamări nesecata ţâşnire de viaţă sau dragoste pe care Augustin, ca mistic şi ca teolog, o descoperă şi o revelează în divinitatea pe care o slăveşte” [Bernard Sesé, „Sfântul Augustin”, în Sesé Bernard, Aymard Paul, Riché Pierre, Feuillet Michel, Vieţile sfinţilor Augustin, Benedict, Bernard, Francisc din Assisi, Ioan al Crucii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 83].

Contribuţiile Fericitului Augustin în domeniul teologiei occidentale şi istoriei Bisericii sunt, aşa­dar, enorme. Cea mai notabilă este însă viziunea sa creştină în pregătirea conceptului de iubire [caritas]. El a încercat să încadreze în ansamblu creştinismul sub tutela şi auspiciul iubirii, de la doctrina Treimii (în De Trinitate/Despre Treime) până la cea a slujirii aproapelui (în In Iohannis epistulam ad Parthos tractatus decem/Comentariu la prima epistolă a lui Ioan – 10 omilii). Pentru Augustin, iubirea [caritas] este „calea excelentă” [supereminentissima via, cf. Enarr. in Ps., 103, I, 9] pentru a-L căuta pe Dumnezeu. În acest sens, pentru el, pasajul biblic cheie este cel de la 1 Ioan 4, 8: „Dumnezeu este iubire/ Deus dilectio est”, pasaj pe care-l citează de 58 de ori în operele sale.

Concepţia augustiniană a iubirii a traversat prin tot Evul Mediu. Toate tratatele de teologie şi spiritualitate despre dragoste şi caritate fac referire la episcopul de Hippo [Unul dintre discipolii lui spirituali, care este A. Rievaulx, are două cărţi intitulate Le miroir de la charité şi L’Amitié spirituelle care constituie o sinteză destinată progresului spiritual al creştinului, mai ales în viaţa religioasă (A. de Rievaulx, Le miroir de la charité, C. Dumont, G. de Briey (trad.), VieMon 27, Abbaye de Bellefontaine, 1992; A. de Rievaulx, L’Amitié spirituelle, G. de Briey (trad.), VieMon 30, Abbaye de Bellefontaine, 1994). Deşi Augustin nu este singura sursă a scriitorului medievali, totuşi el are un loc de cinste alături de autorii păgâni, cum ar fi Cicero şi Seneca, şi scriitorii creştini, ca Ambrozie al Milanului şi Bernard de Clairvaux]. Părerile specialiştilor în privinţa doctrinei despre iubire la Fericitul Augustin au fost, de-a lungul timpului, numeroase, toate arătând modul profund în care marele episcop al Hyponei a marcat gândirea teo­logică. Încă din anii ’50, Anders Nygren, în monumentala sa lucrare Agape and Eros, afirma că „punctul de vedere a lui Augustin în privinţa iubirii şi-a exercitat de departe cea mai mare influenţă în întreaga istorie a ideii creştine despre iubire… Încă din timpul său sensul iubirii creş­tine a fost, în general, exprimat în categoriile pe care el le-a creat, şi chiar calitatea emoţională pe care aceasta o poartă în mare măsură i se datorează tot lui” [Anders Nygren, Agape and Eros, Philip S. Watson, trans., Philadelphia, The Westminster Press, 1953]. De aceea, aşa cum sublinia Oliver O’Donovan, „până la o cercetare mai amănunţită când se va dovedi altfel, trebuie să facem presupunerea că Augustin este responsabil nu numai pentru «iubirea de sine» aşa cum o înţelege până acum teologia în Occident, dar, de asemenea, şi pentru predominanţa «rezumatului» [i.e., a dublei porunci a iubirii] în domeniul eticii creştine occidentale” [Oliver O’Donovan, The Problem of Self love in St. Augustine, New Haven, Yale University Press, 1980]. Printre mulţi alţii, tot A. Nygren atribuie influenţa lui Augustin nu numai geniului său, dar îl pune şi în raport cu contextul său de viaţă aflat „la frontiera dintre două lumi distincte religioase, atât cea a elenisticului Eros, cât şi a creştinului timpuriu Agape” [Anders Nygren, op. cit].

În operele lui Augustin s-au întâlnit diverse curente dispersate de gândire: printre ele, una ar fi dorinţa de eliberare, şi alta, dorinţa de cunoaştere. Interogatoriul investigaţiei intelectuale [quaerere] a fost, pentru Augustin, în esenţă, o căutare a lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că adevăratul filosof este, în acelaşi timp, un adevărat iubitor de Dumnezeu [verus philosophus amator Dei, cf. De civ. Dei VIII]. Deci, filosofia ca „iubirea de înţelepciune” a fost, pentru Augustin, identică cu iubirea intelectuală a lui Dumnezeu, şi poate fi înţeleasă ca o putere mişcătoare/ mobilă care ne poate uni în cele din urmă cu Dumnezeu într-o armonie perfectă. Cu toate acestea este caracteristic pentru oamenii din era post-paradisiacă ca dragostea lor să nu fie intactă, cum era iniţial. De aceea iubirea umană tre­buie să fie vindecată de iubirea milostivă a lui Dumnezeu.

În trei perioade diferite ale vieţii sale, Augustin evo­luează în privinţa sensului dat iubirii. În prima perioadă susţine că Duhul Sfânt este iubirea Tatălui şi a Fiului. În a doua perioadă a vieţii sale, Augustin dezvoltă dimen­siunea iubirii frăţeşti ca şi calea spre Dumnezeu. Ultima perioadă, înaintea Sinodului de la Cartagina (418), este în cursul dezvoltării sentimentului de iubire ca dar al lui Dumnezeu pentru om, în legătură cu expresia din 1 In 4, 8: „Dumnezeu este iubire” [Cf. D. Dideberg, „Esprit Saint et charité: l’exégèse augustinienne de 1 In 4, 8 et 16”, în NRTh 97 (1975), p. 97-109 şi p. 229-250]. Această schimbare de direcţie este semnificativă pentru a defini agape? Cât de importantă este această schimbare de direcţie în privinţa înţelegerii afirmaţiei augustiniene „Iubeşte şi fă ce vrei” [dilige, et quod uis fac, cf. In Io. Ep. tr., VII, 8]?

Augustin adânceşte tema iubirii în categoriile umane de dragoste şi prietenie, ajutat de propria sa prietenie cu Alypius: „Dacă eram stăpânul tău prin cuvânt, tu erai al meu prin exemplu [ut ego tibi verborum, tu mihi rerum ma­gister effectus sis, cf. De ord., II, X, 28]”. Prietenia duce la o „reînnoire profundă a atenţiei asupra lucrurilor şi fiinţelor” [J.-F. Petit, Saint Augustin et l’amitié, p. 48-49. Autorul continuă (p. 55): „Cu Augustin, putem rămâne permanent în descrierea unor prietenii frumoase. Episcopul de Hippo este unul dintre puţinii Părinţii ai Bisericii care-i dă o adevărată consistenţă creştină, lăsându-i în acelaşi timp adiacenta concepţie antică a lui philia”]. Ea poate da roade bune, atunci când aceasta este întipărită de dragostea lui Dumnezeu, în încredere şi perseverenţă. Legătura de prietenie este un nod scump datorită unităţii care se realizează între mai multe suflete [Amicitia quoque hominum caro nodo dulcis est propter unitatem de multis animis, cf. Confess., II, 10].

Acest lucru ne ajută să înţelegem ce l-a animat pe Augustin pe tot parcursul operelor sale. Supra­numit „Docteur de la caritaté” [Doctor Caritatis], autor al unui tratat al cărui titlul se referă la iubire [Cf. Augustin, Enchiridion ad Laurentium seu de fide, ope et caritate liber, PL 40, col. 231-290], Augustin este cel pentru care iubirea este cea care deţine un loc important în multe din lucrările sale şi nu se limitează la domeniul de caritate aşa cum o înţele­gem în mod obişnuit astăzi, în sens prea exclusiv de generozitate faţă de alţii sau iubire spirituală. Caritas are spaţiul şi importanţa iubirii in genere, deoarece caritas este prietenia cu Dumnezeu, iu­birea de Dumnezeu: „Tu vezi Treimea când vezi iubirea [Imo vero vides Trinitatem, si charitatem vides, cf. De Trin., VIII, 8, 12]”.

Trei tipuri de iubire se disting în lucrările lui Augustin, care diferă între ele numai în direcţia de deplasare a puterii dragostei. Ele sunt:

1) dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia sa, şi, în special, pentru oameni,

2) dragostea oamenilor pentru Dumnezeu, şi

3) dragostea unui om pentru semenii săi.

Prima iubire este descendentă, a doua dragoste este ascendentă, iar în al treilea caz de dragoste, ambele direcţii sunt combinate. Dar totuşi, în com­binaţia celor două direcţii de dragoste, motivaţia iubirii descendentă domină, şi mişcarea ascendentă a lui Amor Dei este subordonată.

În De Trinitate, Augustin începe capitolul 8 cu afirmaţia că „cine iubeşte pe fratele său, Îl iubeşte pe Dumnezeu, pentru că el iubeşte dragostea în sine, care este de la Dum­nezeu, şi este Dumnezeu” [Cf. De Trin., VIII, 1].

Pentru Augustin ― aşa cum demonstra în De Doctrina Christiana ― scopul întregii Scripturi este de a construi iubirea [Cf. De doctr. chr., I, 36, 40]. Acelaşi lucru îl va sublinia şi în alt loc: „Speranţa mea în numele lui Hristos nu este iluzorie, pentru că eu nu cred că doar toată Legea şi Proorocii depind de aceste două porunci, ci pentru că am experimentat, de asemenea, şi eu încă o fac în fiecare zi, că nici un singur cuvânt sau mister obscur al Scripturii nu devine clar pentru mine, dacă nu îl raportez la aceste două porunci” [De mor. Eccl. cath., I, 15, 25]. Înseşi cuvintele Mântuitorului despre dubla poruncă a iubirii depăşesc scri­erile filosofilor şi ale legilor civile [Cf. Ep., 55, 21, 38]. De fapt, în concepţia Fericitului Augustin „adevărata filosofie începe – cum spune Gilson – printr-un act de adeziune la ordinea supranaturală, care eliberează voinţa de senzua­litate şi gândirea de scepticism prin revelaţie. ^.Centrul şi inima filozofiei adevărate sunt harul şi iubirea. De aceea se poate spune că „o doctrină este augustiniană în măsura în care tinde să se organizeze mai deplin în jurul carităţii”.

Concluzionând, într-adevăr, puţini au simţit iubirea creştină ca Augustin şi au adâncit studiul iubirii ca acela ce a exprimat cu vorbe nepieritoare nostalgia după Dum­nezeu, care frământă fără-ncetare inima omului: „Fecisti nos ad Te, Domine, et inquietum est cor nostrum donec requiescat in Te” [Confess., I, 1, 1; PL 32, col. 661].