Constantin
ITTU, cercetător ştiinţific
Datorită
faptului că 2016 a fost declarat Anul comemorativ al Sfântului ierarh martir
Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti, în cadrul şedinţei de lucru
a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, desfăşurată între 28 şi 29
octombrie 2014 la reşedinţa patriarhală [http://basilica.
ro/sfantul-sinod-a-declarat-2016-ca-anul-omagial-al-educatiei-religioase-a-tineretului-crestin-ortodox-si-anul-comemorativ-al-sfantului-ierarh-martir-antim-ivireanul-si-al-tipografilor-bisericesti-101554.html,
accesat 18.12.2015], ne-am propus să abordăm un subiect care
să se subsumeze temei generale, dar care să circumscrie şi unui interes zonal,
transilvan, mai precis.
Înainte însă de a intra în lumea tipografilor şi a
tipografiilor din sudul Ardealului – din Sibiu, mai precis –, se cuvine să
efectuăm o incursiune în lumea aşa-numitului slavonism cultural, cu alte
cuvinte, în universul literaturii româneşti de expresie slavă. Ponderea
şi importanţa respectivului fenomen sunt reflectate chiar în activitatea
tipografilor sibieni amintiţi în titlu. Un singur exemplu, în acest sens: pe la
mijlocul secolului al XVIII-lea, când episcopul Ioanichie al Râmnicului şi-a
propus refacerea tipografiei, în 1729, el a făcut apel la tânărul Johann Barth
(1702-1782), proaspăt întors de la Leipzig, unde îl trimisese tatăl său spre a
se iniţia în arta tipografică. De altfel, înaltul ierarh îl va invita pe
tânărul iniţiat la Râmnic să vadă lucrul cu ochii, iar dacă vrea să
repare tipografia, atunci se vor tocmi cum va fi mai bine [Liliana
Popa, Oameni şi cărţi din Sibiul de altădată, Sibiu-Bonn, Schiller
Verlag/ Editura Schiller, 2010, pp. 25-27]. Interesat de
perspectivele unei vaste pieţe de desfacere, una de pe ambele versante
carpatine, acelaşi Barth îşi va dota tipografia cu litere chirilice, după cum
atestă documentele din vremea sa, întocmite în urma unui control efectuat la
tipografia sibiană în 1772 [Ibidem, p. 28, n. 65].
Este cunoscut faptul că în Transilvania, până la
Reforma religioasă din secolul al XVI-lea, limba de cancelarie a fost latina,
iar limbile cultului divin au fost latina, pentru saşi, unguri şi secui,
respectiv slavona, pentru românii ortodocşi. În schimb, în Ţara Românească şi
în Moldova, limba slavă a fost deopotrivă limba Bisericii şi cea a Cancelariei
voievodale [Constantin Ittu, Omilii nerostite, apare cu
binecuvântarea ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, Sibiu,
Editura Andreiana, 2012, p. 107]. În acest sens, sub
raport de timp şi spaţiu, scrierile din arealul menţionat se încadrează în
universul cultural-lingvistic oferit de:
a) slava veche sau paleoslava, cu
precizarea că, ulterior, slava veche a devenit factor de stagnare culturală
(Virgil Cândea) [Dan Horia Mazilu, „Literatura română de
expresie slavă”, în Liturghierul lui Macarie 1508/2008, Târgovişte, Arhiepiscopia
Târgoviştei, Biblioteca Academiei Române, 2008, pp. 187-203, la p. 189],
motiv pentru care, sub presiunea limbilor slave vii, apar noi „forme”,
cunoscute în literatura de specialitate ca redacţii, nu ca dialecte.
De ce? Pentru că noi, cei de azi, vedem cum s-au scris textele respective, le
descifrăm etc., dar nu avem niciun reper în a preciza cum s-a vorbit atunci;
b) redacţiile slavone, care în spaţiul românesc
erau în uz, începând cu cel de-al XIV-lea secol, desigur, cu diferenţieri de la
o provincie istorică românească la alta, de la un centru de iradiere la altul
şi, prin aceasta, de la un grup de texte la altul:
b1) redacţia medio-bulgară, prezentă destul de
frecvent, motiv pentru care unii cercetători au considerat-o ca un fel de suport
ce a cunoscut modificări ori adăugiri;
b2) redacţia sârbă, venită dinspre sud-vest în
spaţiul nostru cultural;
b3) redacţia ucrainiană, cu unele trăsături ori
numai influenţe ruseşti târzii [Ibidem, p. 196].
Desigur, în acest univers, nu însă numai al
manuscriselor, ci și al cărţii tipărite, putem vorbi atât despre carte,
cât şi despre tipografie, cu precizarea că, în primul caz, amintim, ca
exemplu de început, Liturghierul lui Macarie, tipărirea acestuia
făcându-se din porunca domnitorului Radu cel Mare al Munteniei (1495-1508), dar
terminându-se în vremea lui Mihnea Vodă cel Rău (1508-1509), la 10 noiembrie
1508. În cel de-al doilea caz, al tipografiei, cea chirilică – în care
şi-a tipărit ieromonahul Macarie cartea, tipografie deschisă în Ţara Românească
în acel început de secol al XVI-lea – a fost a treia cu litere chirilice din
Europa, după cele de la Cracovia (1491) şi Cetinje, Muntenegru (1493). Astfel,
tipografia munteană s-a plasat cronologic atât înaintea celor de la Praga
(1517), Veneţia (1519) ori Vilnius (1525), cât şi înaintea unor tipografii
sud-slave şi ruseşti.
Un fapt de cultură, ca înfiinţarea
tipografiei, nu poate fi studiat independent de nevoile societăţii din acea
vreme, în mijlocul căreia s-a produs acest fapt [P.P.
Panaitescu, „Începutul tipografiei în Ţările Române”, în Liturghierul lui
Macarie, cu un „Studiu introductiv” de P.P. Panaitescu şi un „Indice” de
Angela şi Alexandru Duţu, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare
Române, 1961, pp. XXXIII-LXIII, la p. XXXIII].
