Lect. Dr. DANIEL
MIHOC
Rădăcina termenului ebraic șabbat (în greacă sabbaton/ savvaton) înseamnă a
înceta sau a se odihni. El desemnează ziua săptămânală de odihnă, a șaptea din
zilele săptămânii, care începea în seara zilei de vineri și se încheia la
apusul soarelui din ziua de sâmbătă. Sabatul în Vechiul Testament.
Sabatul în Vechiul Testament
Biblia stabilește o corespondență între cele șapte zile ale creației și
zilele săptămânii. Așa cum Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar în a șaptea
S-a odihnit (Fac 2, 2-3), tot așa și omul, zidit după chipul Creatorului, după
șase zile de muncă, trebuie să se odihnească în ziua sabatului (Ieș 20, 11; 31,
12-17).
Israeliții au păzit sabatul încă înainte de primirea Legii. În Ieș 16
sabatul este prezentat ca un dar al lui Dumnezeu pentru poporul Său. Dumnezeu trimitea
mană și poporul trebuia să o adune zilnic, cu excepția zilei a șaptea, căci
Domnul dăruia în ziua a șasea o cantitate dublă de hrană. Deși înainte de Ieș
16 nu găsim nicio referire la păzirea sabatului în Israel, porunca a patra din
Decalog prezintă sabatul ca fiind instituit de Dumnezeu încă de la creație:
„Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Șase zile să lucrezi; în ele
fă-ți toate treburile, dar ziua a șaptea este odihna Domnului, Dumnezeului tău;
în ea să nu faci nicio muncă, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga
ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al
tău, nici străinul ce poposește la tine, fiindcă în șase zile a făcut Domnul
cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a
șaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a
sfințit-o” (Ieș 20, 8-11).
În legislația levitică, sabatul este menționat nu doar ca zi de
binecuvântare pentru trupul omului, ci și pentru sufletul său. Sabatul nu trebuia
respectat doar ca o măsură igienică, ci și pentru sfințenia lui. Era ziua
Domnului; timpul care trebuia consacrat în întregime Celui ce a instituit-o.
Acesta era motivul fundamental pentru cinstirea acesteia. Sfințenia sabatului
era marcată și prin jertfa specială care se aducea în această zi: pe lângă
jertfele obișnuite, în ziua de odihnă se aduceau încă doi miei (Num 28, 9-10).
De asemenea, tot în ziua sabatului se puneau pe masa punerii înainte cele
douăsprezece pâini prevăzute de Lege (Lev 24, 5-9; I Par 9, 32).
În Ieș 31, 12–17 sabatul este un semn al Legământului; nepăzirea lui este
un sacrilegiu ce trebuie pedepsit cu moartea (Num 15, 32-36).
Totuși, înainte de exil nu exista o disciplină foarte strictă în privința
observării reglementărilor cu privire la sabat. Activitățile domestice necesare
bunului mers al gospodăriei și călătoriile erau permise (IV Regi 4, 23).
Sabatul trebuia să fie un timp al bucuriei, nu al privațiunilor (Os 2, 11).
Episodul arestării și uciderii reginei Atalia într-o zi de sabat (IV Regi 11,
5u.) spune multe despre percepția asupra zilei de odihnă în această perioadă.
Exilul babilonian (sec. VI î.H.) marchează un punct de turnură în acest
domeniu. În timpul exilului (597/586-538 î.H.) restricțiile se înmulțesc. Dacă
Osea (sec. VIII î.H.) vorbea de ziua de sabat ca de una de veselie (Os 2, 13),
în Trito-Isaia (cap. 56-66 din cartea Isaia, redactate spre sfârșitul sec. VI
î.H.) găsim îndemnul ca „în ziua cea sfântă să nu faci ce-ți place ție” (58,
13). Profetul Ieremia și insistă asupra necesității unei stricte respectări a
sabatului (Ier 17, 19– 27). Iar Profetul Iezechiel, exilat fiind împreună cu
mulți dintre conaționalii săi, afirmă că una dintre cauzele căderii
Ierusalimului, a distrugerii Templului și a deportării este pângărirea
sabatului (Iez 20, 11-24).
În perioada exilului se dezvoltă instituția sinagogală. Membrii
comunităților iudaice folosesc de acum ziua de odihnă pentru a se aduna în
sinagogă. Astfel sabatul devine ziua prin excelență a rugăciunii și a studiului
Legii și așa va fi și în epoca Noului Testament.
După întoarcerea din exil, printre măsurile luate de Neemia un loc
important îl ocupă cele privitoare la cinstirea sabatului. Interdicțiile
anterioare privitoare la purtarea poverilor (Ier 17, 21u.), comerț (Amos 8, 5)
sunt întărite, cu precizarea că prin astfel de practici sabatul este profanat
(Neem 13, 15-23).
Pentru o bună perioadă de timp după Neemia nu mai avem informații despre
sabat. În timpul dominației seleucide, Antioh Epifanes a încercat distrugerea
religiei iudaice, desființând prin lege instituțiile fundamentale ale
iudaismului, între care și sabatul (168 î.H.). Credincioșii zeloși pentru Lege
s-au răzvrătit și după un război eroic de trei ani au reușit să restaureze
instituțiile desființate. Un episod din prima parte a îndelungatului război
macabeic este sugestiv pentru atitudinea credincioșilor iudei față de sabat.
Fiind atacați într-o zi de sabat, un grup de ostași iudei preferă să se lase
măcelăriți decât să calce sabatul apărându-se. Evenimentul a constituit un
punct de turnură în ce privește legislația privitoare la sabat. După ce au
pierdut aproximativ 1000 de luptători, răsculații au hotărât ca de atunci
înainte să fie îngăduită autoapărarea în ziua de odihnă (I Mac 2, 31-41).
Totuși nu toate acțiunile dușmanilor cădeau sub incidența acestei hotărâri.
Astfel, atunci când Pompei a construit structuri de asediu pentru facilitarea
escaladării zidurilor orașului, asediații au considerat că orice acțiune de
împiedicare sau distrugere a acestora ar constitui o călcare a sabatului.
Astfel romanii au reușit să-și materializeze planurile fără vreo obstrucție din
partea iudeilor asediați (Iosif Flaviu, Antichități iudaice, 14.4.2-3).
Cum s-a ajuns până aici? În perioada premergătoare începuturilor
Creștinismului, cărturarii au dezvoltat legislația privitoare la sabat,
formulând o mulțime de restricții care detaliau ce înseamnă a păzi cu adevărat
ziua de odihnă. În cele două tratate din Mișna dedicate sabatului acțiunile
interzise sunt sistematizate în 39 de clase. Toate cele 39 de tipuri de acțiuni
sunt apoi discutate, elaborate și detaliate încât se ajunge la sute de
activități pe care orice iudeu care vrea să păzească Legea trebuie să le evite
în ziua de odihnă. Unele dintre ele frizau absurdul, cum este de pildă cazul
unei precizări care explică ce înseamnă a nu scrie în ziua de sabat: „Cel care
scrie două litere, cu mâna stângă sau cu mâna dreaptă, fie de un fel, fie de
două feluri, precum și dacă ele sunt scrise cu cerneală diferită sau în limbi
diferite, este vinovat...” Altă problemă tratată este dacă se poate sau nu
consuma un ou făcut în ziua de odihnă! Era atât de mare numărul de acțiuni
incompatibile cu odihna sabatului încât rabinii înșiși au ajuns la concluzia că
păzirea zilei de odihnă conform legislației lor era aproape imposibilă. De
aceea s-a răspândit vorba că dacă poporul ar păzi în detaliu toate prevederile
legate de ziua de odihnă în două sâmbete consecutive, atunci ar veni Împărăția
lui Dumnezeu. Sabatul în Noul Testament.
Sabatul în Vechiul Testament
Nu știm câte dintre sutele de restricții consemnate în Talmud erau în
vigoare și în timpul Noului Testament, cert este că prescripții de genul celei
citate mai sus avea Domnul în vedere atunci când îi acuză pe cărturari că-i
împovărează pe oameni cu sarcini greu de purtat, în vreme ce ei înșiși nu le
împlinesc (Lc 11, 46).
Una dintre învățăturile Mântuitorului care I-au atras dușmănia fariseilor
și cărturarilor este cea privitoare la sabat. El se prezintă ca „Domn al sabatului”
(Mc 2, 28; Mt. 12, 8; Lc 6, 5) și amintește că împlinirea poruncii iubirii de
aproapele este mai importantă decât păzirea odihnei sabatului (Mc 3, 4). El
cinstește ziua de odihnă mergând la sinagogă unde exercită dreptul pe care-l
avea orice israelit de parte bărbătească de a lectura public din Scriptură și
de a predica (Mc 1, 21 și par.; Lc 4, 16-21; 13, 10; In 6, 59). O cinstește
însă și făcând bine celor ce aveau nevoie de mila Sa (Mc 3, 1-5; In 5, 2-15) și
faptele Sale îi atrag ura implacabilă a fariseilor și cărturarilor (Mt 12, 14;
Mc 3, 6; Lc 6, 11; In 5, 16). Dacă cărturarii priveau sabatul ca o finalitate
în sine, Domnul învață că ziua de odihnă a fost rânduită pentru folosul
oamenilor („sabatul a fost făcut pentru om, și nu omul pentru sabat”, Mc 2, 27)
și că nevoile lor trebuie să aibă prioritate în fața legilor sabatului (Mt 12,
1-14; Mc 2, 23 – 3, 6; Lc 6, 1-11; In 5, 1-18). De la sabat la Duminică.
De la sabat la Duminică
Ca „Domn al sabatului” (Mc 2, 28; Mt 12, 8; Lc 6, 5), Domnul are nu numai
autoritatea de a restaura înțelesul profund al poruncii a patra din Decalog,
dar are și puterea de a schimba ziua săptămânală de odihnă. Nu întâmplător
Învierea Sa, adică evenimentul de temelie a noii iconomii a lui Dumnezeu, a
avut loc „după ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii”
(Mt 28, 1). Iar primele două arătări către Apostoli au avut loc tot „în ziua
cea dintâi a săptămânii” (In 20, 19.26). De aceea, ziua aceasta a început să
fie numită de către creștini „Ziua Domnească” (Apoc 1, 10; Didahia, 14, 1). La
începuturile Bisericii, cinstirea zilei Învierii nu a însemnat pentru creștini
și abandonarea sabatului. Un timp iudeo-creștinii au continuat să cinstească
sabatul, așa cum au continuat și să frecventeze sinagogile și templul, folosind
aceste instituții iudaice nu numai ca loc de rugăciune, ci și ca spații
potrivite pentru vestirea Evangheliei (Fapte 13, 14-47; 16, 13; 17, 2). Cu
timpul, în contextul rupturii tot mai adânci dintre Biserică și iudaism,
cinstirea sabatului este abandonată complet, Duminica rămânând singura zi
săptămânală de odihnă a creștinilor (Fapte 20, 7; I Cor 16, 1-2; Apoc 1, 10;
Didahia 14, 1).
Bibliografie
Samuele Bacchiocchi, From Sabbath to
Sunday: A Historical Investigation of the Rise of Sunday Observance in Early
Christianity, 1977. Diac. Asist. Emilian Cornițescu, „Sabat și Duminică”, O
XXXIII (1981), nr. 2, pp. 199-209. J.D. Douglas, M.C. Tenney, M. Silva,
„Sabbath”, Zondervan Illustrated Bible Dictionary, Grand Rapids: Zondervan,
2011, pp. 1257-1259. Paul K. Jewett, The Lord’s Day: A Theological Guide to the
Christian’s Day of Worship, Eerdmans, Grand Rapids, 1971. Pr. prof. dr.
Grigorie Marcu, „Duminica (sinteză biblicteologică)”, în MA, XV (1970), nr.
11-12, pp. 815-822. Emil Schürer, The History of the Jewish People in the Age
of Jesus Christ, 175 B.C. – A.D. 135, a new English version revised and edited
by Geza Vermes, Fergus Millar and Matthew Black, vol. II, Edinburgh, 1979. Hans
W. Wolff, „The Day of Rest in the Old Testament”, Lexington Theological
Quarterly, 7 (July 1972), pp. 65-76.
