Numele.
Templul era desemnat fie prin substantivul de origine akkadiană hekal
(palat, construcție impunătoare), fie prin termenul kodeș (sanctuar),
sau prin expresia beth Yhwh (casa lui Iahve). În Septuaginta și în
literatura de limbă greacă sunt folosiți doi termeni: naos (sanctuar) și
hieron ([loc] sfânt).
În
general, când vorbim despre Templul din Ierusalim ne referim fie la unul dintre
cele trei edificii care, succesiv, au îndeplinit rolul de centru a vieții
spirituale a poporului ales, fie la semnificațiile teologice comune celor trei.
Toate au fost zidite pe același loc, pe Muntele Moria din Ierusalim, și după
același plan general. Existența lor se întinde pe o perioadă de aproximativ
1000 de ani, între 960 î.H. (data probabilă a consacrării Templului lui
Solomon) și anul 70 d.H. (data distrugerii Templului lui Irod).
Templul lui Solomon
După
cartea Cronici, David a vrut să înlocuiască Cortul Sfânt cu o construcție
măreață și durabilă, dar a renunțat la planul său atunci când profetul Natan
i-a arătat că e voia Domnului ca o astfel de realizare să nu fie realizată de
un războinic ca el, ci de fiul său, Solomon (II Regi 7, 5u.; I Par 17, 1-14;
22, 7u.). După I Par. 22-28, David a avut totuși o contribuție importantă la
construcția templului. El a conceput planul edificiului, a alocat o sumă
impresionantă pentru materiale și lucrători, a pregătit o mare parte dintre
materialele de construcție (piatră fasonată, lemn, metale, marmură; I Par. 22,
1-19; 28, 1-29, 9) și, mai ales, a rânduit serviciile liturgice (I Par., cap.
23-26).
După
ce a urcat pe tron, Solomon a cerut ajutorul regelui Tirului, Hiram (980-946
î.H.), pentru construirea templului (III Regi 5, 16u.; II Par. 2, 2u.). În
schimbul unor cantități însemnate de grâu, untdelemn și vin, Hiram i-a furnizat
lui Solomon lemn, aur, dar și meșteri pricepuți. La sfârșitul lucrărilor,
Solomon i-a mai dat lui Hiram douăzeci de cetăți din Galileea (III Regi 9, 11).
Lucrările de construcție au durat șapte ani, încheindu-se în anul al
unsprezecelea al domniei lui Solomon (cca 957 î.H.; III Regi 6, 38).
Arheologii n-au reușit să identifice nimic din Templul
lui Solomon, însă impresia pe care a făcut-o contemporanilor și care a rămas
în tradiția iudaică ne spune multe despre splendoarea acestui edificiu realizat
din piatră fasonată, marmură, lemn nobil și metale prețioase. Fusese proiectat
ca parte a unui complex regal care includea și palatul suveranului, un
tribunal și un palat pentru una dintre soțiile lui Solomon, fiică a faraonului
egiptean (III Regi 7).
Sanctuarul propriu-zis nu era foarte mare. Planul său
urma împărțirea Cortului Mărturiei: din pridvor se intra în Sfânta, unde se
aflau altarul tămâierii, masa punerii înainte și zece candelabre din aur.
Câteva trepte conduceau din Sfânta spre perdeaua care o separa de partea cea
mai sacră a sanctuarului, numită Sfânta Sfintelor, unde se păstrau Chivotul
Legământului, care adăpostea Tablele Legii (III Regi 8, 9). În Sfânta Sfintelor
nu aveau acces preoții, ci numai arhiereul, și acesta numai o dată pe an, în
Ziua Ispășirii (Yom Kippur).
Jertfele se aduceau în curtea Templului, pe altarul de
bronz situat chiar în fața intrării în sanctuar. În partea sudică a altarului
se găsea un bazin imens din bronz, destinat spălărilor rituale. Acest bazin
avea diametrul de zece coți și era sprijinit pe doisprezece tauri de bronz,
dispuși în patru grupe de câte trei (III Regi 7, 23-26).
În ziua consacrării, un nor strălucitor – simbol al
prezenței Domnului – a umplut Templul (III Regi 8, 10-11). Slujba a fost
condusă chiar de Solomon, care a binecuvântat poporul în două rânduri (8,
14.55-61) și a rostit rugăciunea de consacrare, în care găsim un interesant
accent universalist, sanctuarul lui Israel fiind destinat și păgânilor.
Dumnezeul lui Israel este rugat să-i asculte și pe păgânii care se vor ruga
acolo, astfel încât aceștia să-L cunoască și, prin mărturia lor, toate
popoarele să aibă parte de acest dar (8, 41-43).
De-a lungul istoriei sale de aproape patru veacuri
Templul lui Solomon a fost iubit, dar și contestat (ca unic loc potrivit pentru
cultul adevăratului Dumnezeu, după apariția Regatului de Nord, sub Ieroboam); a
fost îngrijit de regi evlavioși, dar a trecut și prin evenimente nefericite. Au
fost momente când a cunoscut idolatria (IV Regi 16, 10-18; 21, 4-9; Iez. 8,
3-18). De câteva ori a fost jefuit de regi străini (III Regi 14, 25-26; IV Regi
12, 18; 14, 14; 18, 15-16). Când Ierusalimul a căzut sub babilonieni, în anul
586 î.H., Nabucodonosor a jefuit templul, apoi a ordonat distrugerea lui. Toate
odoarele sanctuarului au fost luate în Babilon (IV Regi 25, 8-9, 13-17).
Aceeași soartă au avut-o cei mai mulți dintre locuitorii țării (IV Regi 25,
11-12).
Templul lui Zorobabel
După căderea Babilonului sub perși, noul suveran,
Cirus cel Mare (576-530 î.H.), a permis întoarcerea evreilor exilați în țara
lor. Mai mult, el a aprobat și a susținut rezidirea Templului, hotărând ca
toate obiectele de cult jefuite de Nabucodonosor să înzestreze noul lăcaș
(Ezdra 6, 3-5). Prin strădaniile arhiereului Iosua și ale guvernatorului
Zorobabel, lucrările de construcție au început în anul 538 î.H., dar consacrarea
sanctuarului a avut loc douăzeci și doi de ani mai târziu, în anul 516 î.H., la
70 de ani după distrugerea celui dintâi.
Profeții Agheu și Zaharia
au jucat un rol important în ridicarea acestui templu, mobilizând poporul în
jurul celor doi conducători spre restaurarea cultului adevăratului Dumnezeu.
Deși constructorii n-au avut mijloacele pentru a-i da strălucirea celui dintâi,
Templul acesta a ocupat un loc special în inimile evreilor, căci el constituia
semnul renașterii naționale – după profanarea de către Antioh al IV-lea, și,
apoi, curățirea lui prin zelul lui Iuda Macabeul (164 î.H.) – și al rezistenței
în fața păgânismului.
