Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

miercuri, 26 aprilie 2017

DICȚIONAR BIBLIC : Templul din Ierusalim

   Termenul „templu” provine de la latinescul „templum”, care desemna edificiul public rezervat cultului unui zeu (în lumea păgână) sau sanctuarul unic al lui Israel (în iudaism). Din Antichitate și până în zilele noastre istoria a înregistrat numeroase temple celebre, dar niciunul n-a jucat rolul celui din Ierusalim, nici n-a cunoscut slava acestuia. Istoria sa se împletește strâns cu cea a poporului ales și implicit cu cea a iconomiei dumnezeiești de mântuire a lumii.
Templul din Ierusalim


Numele. Templul era desemnat fie prin substantivul de ori­gine akkadiană hekal (palat, construcție impunătoare), fie prin termenul kodeș (sanctuar), sau prin expresia beth Yhwh (casa lui Iahve). În Septuaginta și în literatura de limbă greacă sunt folosiți doi termeni: naos (sanctuar) și hieron ([loc] sfânt).
În general, când vorbim despre Templul din Ierusalim ne referim fie la unul dintre cele trei edificii care, succesiv, au îndeplinit rolul de centru a vieții spirituale a poporului ales, fie la semnificațiile teologice comune celor trei. Toate au fost zidite pe același loc, pe Muntele Moria din Ierusalim, și după același plan general. Existența lor se întinde pe o perioadă de aproximativ 1000 de ani, între 960 î.H. (data probabilă a consacrării Templului lui Solomon) și anul 70 d.H. (data distrugerii Templului lui Irod).
Templul lui Solomon
După cartea Cronici, David a vrut să înlocuiască Cortul Sfânt cu o construcție măreață și durabilă, dar a renunțat la planul său atunci când profetul Natan i-a arătat că e voia Domnului ca o astfel de realizare să nu fie realizată de un războinic ca el, ci de fiul său, Solomon (II Regi 7, 5u.; I Par 17, 1-14; 22, 7u.). După I Par. 22-28, David a avut totuși o contribuție importantă la construcția templului. El a conceput planul edificiului, a alocat o sumă impresionantă pentru ma­teriale și lucrători, a pregătit o mare parte dintre materialele de construcție (piatră fasonată, lemn, metale, marmură; I Par. 22, 1-19; 28, 1-29, 9) și, mai ales, a rânduit serviciile liturgice (I Par., cap. 23-26).
După ce a urcat pe tron, Solomon a cerut ajutorul regelui Tirului, Hiram (980-946 î.H.), pentru construirea templului (III Regi 5, 16u.; II Par. 2, 2u.). În schimbul unor cantități însemnate de grâu, untdelemn și vin, Hiram i-a furnizat lui Solomon lemn, aur, dar și meșteri pricepuți. La sfârșitul lucrărilor, Solomon i-a mai dat lui Hiram douăzeci de cetăți din Galileea (III Regi 9, 11). Lucrările de construcție au durat șapte ani, încheindu-se în anul al unsprezecelea al domniei lui Solomon (cca 957 î.H.; III Regi 6, 38).
Arheologii n-au reușit să identifice nimic din Templul lui Solomon, însă impresia pe care a făcut-o contempo­ranilor și care a rămas în tradiția iudaică ne spune multe despre splendoarea acestui edificiu realizat din piatră fasonată, marmură, lemn nobil și metale prețioase. Fusese proiectat ca parte a unui complex regal care includea și pa­latul suveranului, un tribunal și un palat pentru una dintre soțiile lui Solomon, fiică a faraonului egiptean (III Regi 7).
Sanctuarul propriu-zis nu era foarte mare. Planul său urma împărțirea Cortului Mărturiei: din pridvor se intra în Sfânta, unde se aflau altarul tămâierii, masa punerii înainte și zece candelabre din aur. Câteva trepte conduceau din Sfânta spre perdeaua care o separa de partea cea mai sacră a sanctuarului, numită Sfânta Sfintelor, unde se păs­trau Chivotul Legământului, care adăpostea Tablele Legii (III Regi 8, 9). În Sfânta Sfintelor nu aveau acces preoții, ci numai arhiereul, și acesta numai o dată pe an, în Ziua Ispășirii (Yom Kippur).
Jertfele se aduceau în curtea Templului, pe altarul de bronz situat chiar în fața intrării în sanctuar. În partea su­dică a altarului se găsea un bazin imens din bronz, destinat spălărilor rituale. Acest bazin avea diametrul de zece coți și era sprijinit pe doisprezece tauri de bronz, dispuși în patru grupe de câte trei (III Regi 7, 23-26).
În ziua consacrării, un nor strălucitor – simbol al prezenței Domnului – a umplut Templul (III Regi 8, 10-11). Slujba a fost condusă chiar de Solomon, care a binecuvântat popo­rul în două rânduri (8, 14.55-61) și a rostit rugăciunea de consacrare, în care găsim un interesant accent universalist, sanctuarul lui Israel fiind destinat și păgânilor. Dumnezeul lui Israel este rugat să-i asculte și pe păgânii care se vor ruga acolo, astfel încât aceștia să-L cunoască și, prin mărturia lor, toate popoarele să aibă parte de acest dar (8, 41-43).
De-a lungul istoriei sale de aproape patru veacuri Templul lui Solomon a fost iubit, dar și contestat (ca unic loc potrivit pentru cultul adevăratului Dumnezeu, după apariția Regatului de Nord, sub Ieroboam); a fost îngrijit de regi evlavioși, dar a trecut și prin evenimente nefericite. Au fost momente când a cunoscut idolatria (IV Regi 16, 10-18; 21, 4-9; Iez. 8, 3-18). De câteva ori a fost jefuit de regi străini (III Regi 14, 25-26; IV Regi 12, 18; 14, 14; 18, 15-16). Când Ierusalimul a căzut sub babilonieni, în anul 586 î.H., Nabucodonosor a jefuit templul, apoi a ordonat distrugerea lui. Toate odoarele sanctuarului au fost luate în Babilon (IV Regi 25, 8-9, 13-17). Aceeași soartă au avut-o cei mai mulți dintre locuitorii țării (IV Regi 25, 11-12).
Templul lui Zorobabel
După căderea Babilonului sub perși, noul suveran, Cirus cel Mare (576-530 î.H.), a permis întoarcerea evreilor exilați în țara lor. Mai mult, el a aprobat și a susținut rezidirea Templului, hotărând ca toate obiectele de cult jefuite de Nabucodonosor să înzestreze noul lăcaș (Ezdra 6, 3-5). Prin strădaniile arhiereului Iosua și ale guvernatorului Zorobabel, lucrările de construcție au început în anul 538 î.H., dar consa­crarea sanctuarului a avut loc douăzeci și doi de ani mai târziu, în anul 516 î.H., la 70 de ani după distrugerea celui dintâi.
Profeții Agheu și Zaharia au jucat un rol important în ridicarea acestui templu, mobilizând poporul în jurul ce­lor doi conducători spre restaurarea cultului adevăratului Dumnezeu. Deși constructorii n-au avut mijloacele pentru a-i da strălucirea celui dintâi, Templul acesta a ocupat un loc special în inimile evreilor, căci el constituia semnul renașterii naționale – după profanarea de către Antioh al IV-lea, și, apoi, curățirea lui prin zelul lui Iuda Macabeul (164 î.H.) – și al rezistenței în fața păgânismului.