Sublimul slujirii preoţeşti la SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Pr. Prof. Dr. Nicolae CHIFĂR

 

Antiohia, centrul spiritualităţii creştine din Orient, care a format şi a dat Bisericii multe personalităţi, este leagănul unuia dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii – Sfântul Ioan Gură de Aur. Apelativul „gură de aur” nu l-am dat noi astăzi, ci doar îl mărturisim împreună cu contempo­ranii şi succesorii lui, care l-au admirat şi stimat, deoarece caracterizează elocvenţa şi talentul unui mare orator, unui profund teolog, unui desăvârşit slujitor al lui Hristos. 

 Hirotonit diacon de episcopul Meletie în anul 381, timp de 5 ani a îndrumat activitatea catehetică ocupându-se în paralel şi de elaborarea scrierilor sale din tinereţe, unele de o inegalabilă frumuseţe. Convins fiind că măreția slu­jirii preoțești poate aduce chiar osândă celor ce slujesc cu nevrednicie, Sfântul Ioan Gură de Aur a preferat să fugă un timp de hirotonie. În anul 386 episcopul Flavian l-a hirotonit preot. Cu acest prilej, Sfântul Ioan a rostit o memorabilă cuvântare în care ilustrează importanţa pe care o acorda mi­siunii preoţeşti. Dintre tratatele sale rămâne însă inegalabil cel Despre preoţie, scris în anul 386. Pătruns de măreţia și sublimul slujirii preoţeşti, Sfântul Ioan a rămas peste veacuri model de desăvârşire pentru slujitorii Bisericii lui Hristos. 

Vorbind despre sublimul slujirii preoțești, Sfântul Ioan Gură de Aur, singurul om care, după cum afirmă părintele Dumitru Fecioru (Cuvânt înainte la tratatul „Despre preoție”, București, 1987, p. 5), „urcând acest munte misterios al preoției, l-a cunoscut în întregime”, învață că preoția este superioară demnității împărătești, numind-o „înalta slujire a îngerilor” (Despre preoție, III, 1, p. 56). În timpul Sfintei Liturghii preotul nu mai este socotit ca fiind printre oameni, ci împreună slujitor cu îngerii. Sfântul Ioan în momentul în care vorbește despre epicleză și împărtășire se minunează zicând: „Mai socotești oare, că mai ești printre oameni și că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă rugându-se, când vezi că toți se înroșesc cu împărtășirea cu Cinstitul Sânge al lui Hristos? Mai socotești oare că te-ai mutat dintr-o dată la cer, că ai scos din suflet orice gând trupesc și că privești numai cu sufletul gol și cu mintea curată cele din ceruri? O minune! O, iubire de oameni a lui Dumnezeu! Fiul, Care stă sus cu Tatăl, este ținut în clipa aceea în mâini de toți și se dă pe sineși tuturor celor ce voiesc să-l sărute și să-l primească” (Despre preoție, III, 4, p. 58). 

Cum este posibilă această lucrare înfricoșătoare fără ca preotul să nu piară mistuit de focul dumnezeiesc, ne asigură Sfântul Ioan că ceea ce stă în ajutorul preotului este „harul lui Dumnezeu dat din belșug” (Despre preoție, III, 4, p. 59). Preotul rămâne în fața jertfelnicului, înconjurat de îngeri și se roagă: „încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge, și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte”. 

Numai pătruns de dragoste față de Dumnezeu, preotul se va strădui să împlinească misiunea încredințată fără să aducă vre­un prejudiciu sau întinare Bisericii lui Hristos. Preoția impune iubire față de Hristos și Biserica Sa până la sacrificiul suprem, de care au dat dovadă sfinții mucenici. „Păstrarea întocmai a Bisericii lui Hristos, ferirea de a i se întina frumusețea spiri­tuală, ducerea ei la o prosperitate de virtute cum nu s-a mai văzut vreodată și împodobirea caracterului ei cu o desăvârșire care depășește toată filosofia” presupune o muncă asiduă, un curaj de martir, o pregătire intelectuală excepțională și o viață morală desăvârșită (Gh.T. Milea, Probleme fundamentale în opera moral–socială a Sfântului Ioan Gură de Aur, Cartea a IV-a – Preoția creștină, Curtea de Argeș, 1947, p. 10).

Cunoscând așadar cât de mare, cât de înălțătoare și sfântă este preoția, ne putem da seama și cât de mare și de grea este responsabilitatea celui ce o primește, căci după cuvântul Sfintei Scripturi „celui ce i s-a încredințat mult, mult i se va cere”. Preotul trebuie să fie conștient că asupra lui se abat multe încercări. Zugrăvind chipul preotului desăvârșit, Sfântul Ioan zice că: „trebuie să fie cucernic, dar lipsit de mândrie, temut, dar iubit; autoritar, dar popular; drept, dar larg la suflet; smerit, dar nu slugarnic; aspru, dar înțelegător” (Despre preoție, III, 11, p. 79). Deoarece preotul lucrează cu oameni, ființe raționale, dar feluriți ca profesie, stare mate­rială, pregătire intelectuală, râvnă duhovnicească, virtuoși, dar și împătimiți, se impune ca el să nu fie nici viclean, nici lingușitor și nici fățarnic, ci sincer și îndrăzneț; „să știe să fie îngăduitor spre zidire, când împrejurările o cer; să fie bun, dar și aspru, nu certăreț și mânios, ci cumpătat și cuviincios”. Numai așa slujirea lui va fi spre „slava lui Dumnezeu și zidirea Bisericii” (Despre preoție, VI, 4-5, p. 128-129). 

Slujirea îngerească a preotului se regăsește și în Taina Sfintei Spovedanii, căci el mijlocește între pământ și cer și vindecă sufletele. Înaintea preotului „îngenunchează și cel cu diadema pe cap, de care se tem toți ... și sărmanul, care nu are nici cămașă pe el”, și cel împovărat de păcate de moarte și cel împodobit cu virtuți, căci și acesta cât trăiește nu e lipsit de păcate. Preotul trebuie să asculte pe fiecare și să găsească medicamentul potrivit pentru tămăduirea sufletului fiecăruia. El trebuie să fie atent nu numai la gravitatea păcatului, ci și la condiția sufletească a penitentului administrându-i canonul potrivit. De aceea, zice Sfântul Ioan: „Canonul nu trebuie dat numai pe măsura păcatelor săvârșite, ci după starea sufletească a păcătosului, .... ca nu cumva căutând să ridici pe cel căzut să-l faci să cadă și mai jos”. El atrage atenția și asupra unui alt aspect, și anume acela al nepăsării care vine din aplicarea unui canon prea ușor pentru cel păcătos. „Păstorul de sufle­te”, zice el, „are nevoie de multă pricepere și de mii de ochi, ca să vadă din toate părțile starea sufletească a păcătosului. Și după cum mulți oameni se semețesc și-și pierd nădejdea mântuirii pentru că nu pot îndura canoanele prea aspre, tot așa sunt unii, care pentru că nu li s-a dat un canon pe măsura păcatelor lor, ajung nepăsători, cu mult mai răi decât înainte și săvârșesc păcate și mai mari” (Despre preoție, II, 4, p. 46).

Preotul a primit făgăduința administrării celor cerești și „are o putere, pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor”. E puterea de a lega și dezlega pe pământ, ca să fie legate și dezlegate și în ceruri. Puterea aceasta se deosebește de cea dată stăpânitorilor pământești, căci aceia pot lega numai trupul, pe când preotul „leagă sufletele și străbate cerurile; Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ”. Dar, mai presus de toate, preotului i s-a dat puterea de a dezlega păcatele oamenilor. Când preotul rostește rugăciunea de dezlegare, în ceruri sunt șterse păcatele oamenilor. Îngerii care slujesc lui Dumnezeu ascultă de preot, de glasul lui, pentru că Dumnezeu l-a pecetluit cu „toată puterea cerească”. Preoților li s-a dat o așa de mare slujire ca și cum „s-ar fi mutat la ceruri, ca și cum ar fi depășit firea omenească”. Lor li s-a încredințat „zămislirea noastră cea duhovnicească”... Ei ne nasc pentru Împărăția lui Dumnezeu și au putere de a ierta păcatele noastre. Pot uneori chiar potoli mânia lui Dumnezeu prin rugăciuni fierbinți și îndelungate. De aceea este „o nebunie”, zice Sfântul Ioan, „să disprețuiești pe cel fără de care nu putem dobândi nici mântuirea, nici bunătățile făgăduite” (Despre preoție, III, 5 și 6. p. 59-62). 

Misiunea preotului însă nu se rezumă numai la înfrumusețarea chipului său, ca model de urmat pentru păstoriții săi, ci cuprinde printre altele și modelarea și ocrotirea sufletelor încredințate lui, pentru care va da socoteală în fața Dreptului Judecător. Sfinții Părinţi atrag atenția preotului și asupra viciilor care pereclitează slujirea lui și asupra consecințelor grave care se pot reflecta asupra păstoriților. În fruntea tuturor viciilor, Sfântului Ioan așază slava deșartă, care este cea mai primejdioasă și mai cumplită patimă pe care o socotește izvorul celorlalte păcate: mânia, tristețea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna, fățărnicia, uneltirea și altele asemenea lor (Despre preoție, III, 9, p. 65). Pentru a se debarasa de ele, preotul trebuie să depisteze mai întâi hrana lor, sursa lor de existență și să o distrugă. Slava deșartă, zice Sfântul Ioan, „se hrănește cu onoruri și laude; în­gâmfarea... cu puterea și măreția funcției; invidia... cu succesele celor din jur; iubirea de arginți .... cu dărnicia credincioșilor; desfrânarea .... cu petrecerile” (Despre preoție, V, 12, p. 138). 

Pentru împlinirea misiunii sale, preotului i-a fost încredințat un mijloc de pastorație de o valoare inestimabi­lă – propovăduirea învățăturilor dumnezeiești prin cuvânt. „Cuvântul este instrumentul, cuvântul este hrana, cuvântul este cel mai bun aer. El ține loc de medicament, el ține loc de cauterizare, el ține loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie neapărat să se folosească de cuvânt. Dacă predica nu-i în stare să facă aceasta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit, prin predică sme­rim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte care ne ajută la însănătoșirea sufletului” (Despre preoție, IV, 3, p. 99). 

Ca să devină un remarcabil predicator, preotul are nevoie de o pregătire intensă și permanentă. O predică slabă a unui orator neînsemnat, zice Sfântul Ioan, aduce mai puține pre­judicii oratorului decât o predică similară rostită de un mare orator (Despre preoție, V, 5, p. 117). Având în vedere efec­tul extraordinar al predicii asupra sufletelor credincioșilor, fiecare preot trebuie să lupte pentru a dobândi „puterea cu­vântului”. Sfântul Ioan, predicatorul de excepție al Bisericii creștine, confirmă faptul că „nu te naști cu talent oratoric, ci îl dobândești prin studiu”. Pentru el pot exista oratori neiscusiți în îmbinarea frazelor, dar nu poate accepta un orator „neiscusit în științe... în precizia dogmelor” (Despre preoție, IV, 6, p. 107), ceea ce se dobândește prin „cercetarea Sfintelor Scripturi”. 

Misiunea predicatorială presupune o stare de contemplare a celor cerești, iar cel care dorește să vorbească despre Tainele lui Dumnezeu „va trebui să săvârșească mai întâi un act de dezmărginire, de transcendere a tot ceea ce e creat”. Pentru ca predica să fie încununată cu succes, preotul va trebui să posede o cultură bogată și variată, el trebuie să fie „o comoară de filosofie și știință”. (Despre preoție, IV, 4, p. 101). 

În concluzie, ca un rezumat a ceea ce înseamnă preoție în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, îmi îngădui să citez din nou din sublimul său tratat despre preoție: „Preoția se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala celor cerești. Și pe foarte bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om, sau înger, sau un arhanghel, sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuși Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoții, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă, pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceea preotul trebuie să fie atât de curat, ca și cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele îngerești” (Despre preoție, III, 4, p. 57). 

Cu toate că ne despart secole de epoca în care a trăit și activat Sfântul Ioan Gură de Aur, contribuția sa la îmbogățirea tezaurului patristic este și mai mult elogiată, iar comoara învățăturilor lui, lăsate moștenire, ne zidește și întărește per­manent pe calea slujirii și desăvârșirii în Hristos. De aceea nimeni nu poate avea pretenția că ar putea epuiza tezaurul de învățături, care expun măreția și sublimul slujirii preoțești așa cum a fost văzută și experimentată de Sfântul Ioan. Cele rela­tate mai sus reprezintă doar o succintă prezentare a trăsăturilor care trebuie să contureze chipul adevărat al preotului creștin.