Ortodoxie și ortopraxie – venerarea icoanei, imagine sacră

† LAURENŢIU, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului 

            Viața noastră duhovnicească este o permanentă călătorie împreună cu Hristos, având ca sprijin și călăuză rânduielile liturgice ale Sfintei Biserici, săvârșite în praznicele și sărbătorile anului bisericesc, ca adevărate popasuri duhovnicești. Ținta acestei călătorii este Învierea Domnului, act unic și mântuitor, la care ajungem reiterând, în chip spiritual, întreaga viață și activitate a Mântuitorului Hristos și urmându-L, prin nevoințele noastre, pe drumul Golgotei, prin a cărui Jertfă ne-a împăcat cu Tatăl și ne-a adus din moarte la viață.

Pregătirea credincioșilor pentru a putea urca împreună cu Domnul pe drumul cel greu al Crucii se face prin ostenelile jertfelnice ale Postului Mare. Timp de 47 de zile, efortul ascetic personal al fiecăruia, prin postul alimentar – postul de bucate –, prin curățirea lăuntrică și prin paza sfintelor porunci – postul de păcate și faptele de milostenie –, se contopește în lucrarea sfințitoare a Bisericii, care transformă tristețea pocăinței în bucurie pascală. Bucuria și Lumina Învierii se revarsă peste tot restul anului liturgic, astfel încât fiecare duminică devine o zi de Paști și fiecare Sfântă Liturghie o prăznuire a Învierii.

În vederea împlinirii acestui efort spiritual, în cele șase duminici ale Postului, înainte de „urcușul final” spre Înviere al Săptămânii Sfintelor Pătimiri ale Domnului, Sfântă Biserică ne oferă tot atâtea popasuri duhovnicești, în care vom afla, din cuvântul inspirat al Sfintei Evanghelii, care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinim pentru a ne angaja și a finaliza „călătoria noastră cu Hristos spre cerul biruinței”. Astfel, avem mai întâi nevoie de smerenie în rugăciune, precum vameșul, de pocăința prin care ne întoarcem la casă părintească din exilul păcatului, precum fiul risipitor, de iubirea față de aproapele, criteriul Judecății Obștești, și de iertarea celor ce ne greșesc, virtute fără de care niciun efort spiritual nu este deplin.

Duminicile Postului Mare ne călăuzesc și ele spre Înviere prin accentuarea ortodoxiei și ortopraxiei credinței noastre. În prima duminică, numită a Ortodoxiei, se comemorează biruința asupra iconoclaștilor la Sinodul de la Constantinopol din 843, iar duminicile următoare ne oferă modele de trăire a dreptei credințe prin Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Ioan Scărarul și Sfânta Maria Egipteanca.

a) Apărarea sfintelor icoane

Astăzi, în Duminica Ortodoxiei, Sfânta Biserică ne oferă un element esențial al identității noastre ortodoxe: cultul sfintelor icoane. Timp de peste un secol, unii împărați bizantini au dus un aspru război împotriva icoanelor Mântuitorului Hristos, ale Maicii Sale și ale sfinților Lui, au condus persecuții împotriva credincioșilor, monahilor, teologilor și clericilor care le venerau și le apărau, văzând în ele dovada reală a Întrupării lui Dumnezeu și a mântuirii oamenilor. Era atacată nu doar dogma centrală a Bisericii – Întruparea –, ci și spiritualitatea ortodoxă, adică împreună-lucrarea omului cu harul ceresc, efortul omului de asemănare cu chipul luminos al Domnului Hristos, precum și modul concret al prezenței Bisericii în lume. Împărații iconoclaști doreau un creștinism secularizat, subordonat statului și controlat direct de puterea imperială. Represiunile lor s-au lovit însă de rezistența tenace, până la martiriu, a credincioșilor, călugărilor, teologilor și ierarhilor de seamă ai vremii. Aceștia au știut să apere nu doar legitimitatea teologică și duhovnicească, ci și sensul autentic creștin al prezenței Bisericii în societate. Apărătorii sfintelor icoane, chiar cu prețul vieții, au arătat că Biserica adevărată este cea care împărtășește oamenilor „taina dreptei credințe”, după mărturia Sfântului Pavel, care zice: „Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit între oameni; a fost crezut în lume și S-a înălțat întru slavă” (I Timotei 3, 15-16).

Posibilitatea reprezentării iconografice a Domnului Iisus Hristos, a Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor, are ca temei cunoașterea Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a arătat lumii prin Întrupare. Temeiul hristologic al icoanei ni-l oferă Sfântul Evanghelist Ioan, care spune: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci care era la Tatăl şi s-a arătat nouă” (I Ioan 1, 1-2). Același adevăr desăvârșit îl exprimă în chip deosebit și Sfântul Vasile cel Mare, în textul anaforalei care-i poartă numele: „Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit prin Însuşi Fiul Tău, Care (…) pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit; şi din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă asemenea chipului slavei Sale”. Iar Sfântul Ioan Damaschin mărturiseşte în același sens: „Icoană vie, naturală şi întru totul asemenea Dumnezeului nevăzut este Fiul, Care poartă în El Însuşi pe Tatăl în întregime, fiind asemenea în totul cu El, deosebindu-Se însă în aceea că este cauzat, adică născut din Tatăl” [Liturghier, EIBMBOR, 2012, p. 250].

Ortodoxia înseamnă arătarea și mărturisirea iubirii lui Dumnezeu cel Atotmilostiv, Care devine Om adevărat, pentru ca pe noi să ne îndumnezeiască, să ne sfinţească. Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut și veşnic a luat trup pământesc, ca nouă să ne dăruiască duh ceresc, S-a coborât la noi, pe pământ, pentru a ne înălţa pe noi la ceruri, S-a împărtăşit de viaţa noastră amestecată cu moartea, ca să ne dăruiască viaţa Lui cea fără de moarte. Acest adevăr dumnezeiesc îl vedem în icoană. În icoană noi nu pictăm doar trupul lui Hristos văzut cu ochii trupeşti, ci pictăm şi slava Sa, sugerată de nimbul de lumină al icoanei și de aureola sfințeniei celor zugrăviți. Pictăm deodată trupul care a fost văzut cu ochii trupeşti, dar şi slava sau lumina necreată care nu se vede cu ochii trupeşti, ci numai cu ochii credinţei. Fiecare icoană ortodoxă reprezintă o „evanghelie” pictată, care ne cheamă la rugăciune tainică, la comuniune „în duh și adevăr” cu Domnul nostru Iisus Hristos, cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu sfinţii Lui.

Cultul sfintelor icoane, consemnat în Biserica primară și proclamat la Sinodul din 843 de la Constantinopol, păstrat cu sfinţenie de Biserica Ortodoxă, este cel care ne ajută să păstrăm cu fidelitate icoana Dumnezeului-Om și a Omului-Dumnezeu, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Icoana este „fereastră spre Împărăţia Cerurilor” și prin ea, ca și prin celelalte forme ale cultului, arătăm, în mod concret, realitatea prezenţei continue a Mântuitorului Hristos în mijlocul nostru, prin Taina Bisericii. Preluând icoana Domnului Hristos, transmisă nouă de Sfinţii Apostoli, în calitate de martori oculari a ceea ce au văzut cu ochii lor și au auzit cu urechile lor, ne păstrăm identitatea ortodoxă a credinţei, mărturisind continuu că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4), din iubirea Sa nemărginită, pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, așa cum mărturisim în Crez.

b) Teologia sfintelor icoane

Bisericile noastre ortodoxe pline de icoane sunt cele care mijlocesc în chip concret lucrarea de apropiere a lui Dumnezeu de oameni și a oamenilor de Dumnezeu, dăruindu-ne posibilitatea de a simți, de a trăi efectiv prezența tainică, mântuitoare și sfințitoare a Mântuitorului Hristos și a sfinților Lui în viața fiecăruia dintre noi. În biserici, creștinii ortodocși primesc, la Dumnezeiasca Liturghie, atât Cuvântul scripturistic, cât și Trupul și Sângele euharistice ale lui Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat. Dar pe lângă Cuvântul și Trupul Domnului, noi primim și Fața blândă și luminoasă, plină de har a Persoanei Lui divino-umane. Așa cum ne învață marele nostru teolog, părintele Dumitru Stăniloae, Mântuitorul Hristos vrea să comunice permanent oamenilor nu doar cuvântul Său, ci și „Fața Sa, în Care se cuprind concentrat toate cuvintele Sale” și care „comunică nu numai înțelesuri, ci și putere, și viață. Credincioșii vor să aibă cu ei până la sfârșitul veacurilor nu numai cuvântul lui Hristos, ci și Fața Lui umană și, prin ea, „Fața” Dumnezeirii (...). Căci, fără Fața Lui, în care e concentrată toată intimitatea și căldura față de oameni, cuvântul ar fi distant și teoretic” [Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 45]. Icoana Mântuitorului Hristos este confirmarea făgăduinţei Lui: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20), iar Duminica, Hristos Cel înviat ne întâmpină în Taina Bisericii prin icoana Învierii Sale, aşa cum a întâmpinat în Ziua Învierii Sale pe femeile mironosiţe şi le-a zis: „Bucuraţi-vă! (…) Nu vă temeţi” (Matei 28, 9-10).

Icoana ni se descoperă printr-un limbaj spiritual propriu din două domenii: istoric și teologic, fiind lipsită de cea mai mică formă de agresiune. Limbajul istoric al icoanei ne amintește de evenimentele sfinte din istoria mântuirii și ne îndreaptă spre Împărăția Cerurilor, oferindu-ne posibilitatea de a vedea spiritual cele ce nu se pot vedea și percepe prin simțuri. Prin icoana sfântă se descoperă Dumnezeu în inima noastră, prin simțul vederii, după cum spune Sf. Ioan Damaschin: „Ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci cu ajutorul minții ne unim cu icoana” [Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1987, p. 59-60]. Așadar, Evanghelia și icoana nu pot fi despărțite una de cealaltă.

Icoana ne vorbește, de asemenea, tainic-teologic și ne cheamă la rugăciune, la unirea minții cu cele cerești, devenind, prin sfințire, „locul unei prezențe harice”, făcând legătura între noi și persoana sfântă zugrăvită pe ea, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „...noi privim ca într-o oglindă cu fața descoperită slava Domnului...” (II Cor 3, 18). Între icoană și cel zugrăvit pe ea există o legătură harică primită prin sfințirea ei, adică o apropiere nemijlocită de Hristos și de Sfinții Lui, făcând-o astfel vrednică de cinstire, după cum ne învață Sfinții Părinți ai Bisericii: „Dacă nu te închini icoanei – spune același Sf. Ioan Damaschin –, nu te închini nici Fiului lui Dumnezeu, Care este icoană vie a nevăzutului Dumnezeu și chip cu totul asemenea. Mă închin icoanei lui Hristos, ca unul ce este Dumnezeu întrupat, icoanei Născătoarei de Dumnezeu, Stăpâna tuturor, ca una ce este Maica Fiului lui Dumnezeu, icoanei sfinților, ca unii ce sunt prietenii lui Dumnezeu (...); mă închin icoanei acelora care au trăit călcând pe urmele Lui, zugrăvesc biruințele și pătimirile lor, pentru că prin ele mă sfințesc și mă aprind de râvna de a le imita. Căci cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfățișat în icoană” [Sf. Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor icoane, trad. de D. Fecioru, București, 1937, p. 19]. 

c) Cinstirea sfintelor icoane

Sfintele icoane fac parte din obiectivele secundare ale cultului relativ, de venerare, de cinstire, acordat sfinţilor, deosebit de cultul absolut, de adorare, adus numai lui Dumnezeu. Şi cultul relativ se finalizează prin cinstirea lui Dumnezeu, unica sursă a sfinţeniei, Care este „minunat întru sfinţii Săi”. Cinstirea icoanei nu se adresează materiei din care este alcătuită, ci se îndreaptă spre Persoanele divine zugrăvite. Reprezentările iconografice nu sunt „chipuri cioplite”, interzise de poruncile date lui Moise, ci au ca temei cel mai important eveniment din istoria mântuirii, Întruparea – luarea trupului omenesc de către Fiul lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară Maria. Dacă Dumnezeu nu ar fi luat trup omenesc, reprezentarea Sa nu ar fi putut depăşi imaginile simbolice. Lângă icoanele Persoanelor Sfintei Treimi şi ale sfinţilor se adaugă şi scenele biblice, care ne redau evenimentele şi minunile din viaţa Mântuitorului, alcătuind în pictura bisericilor o adevărată „Sfântă Scriptură în imagini”, prin care ne integrăm în misterul liturgic. Icoana este o „fereastră spre cer”, o reprezentare perceptibilă a divinului, cerută de însăşi dihotomia fiinţei umane, alcătuită din trup şi suflet.

Icoana sfinţită nu este o simplă imagine sacră, ci „locul unei prezenţe harice”, un loc în care „Hristos se află prezent în chip haric… este locul unei apariţii, al unei prezenţe tainice a lui Hristos, a Sfintei Fecioare sau a celorlalţi sfinţi”, prin care se face legătura, în rugăciune, între credincios şi persoana divină căreia îi este adresată rugăciunea [Ibidem, p. 23].

O icoană sfințită devine, la rândul ei, sfințitoare și făcătoare de minuni, în funcție de credința celor care o cinstesc și se închină Mântuitorului, Maicii Domnului sau sfinților. Un exemplu concret despre modul cum trebuie privită, admirată și cinstită icoana ni-l oferă următoarea întâmplare:

În fața unei icoane făcătoare de minuni dintr-o biserică, mulți credincioși se închinau Maicii Domnului și se foloseau în chip minunat prin credința lor. Au venit, însă, în mod special pentru studierea acestui adevărat fenomen și trei cercetători. Primul, cercetând icoana, zice: Icoana aceasta n-are nicio valoare istorică, pentru că este veche! Cel de al doilea, după o studiere amănunțită, exclamă și el: Dar n-are nici o valoare artistică și nici nu este pictată de un mare artist! Iar cel de al treilea se întreabă mirat: Cum poate să fie aceasta făcătoare de minuni? În mod providenţial, la această conversație între specialiști a asistat un copilaşcu inima curată, care le-a răspuns printr-un îndemn: Priviţi-o în genunchi! Au încercat cu toții acest îndemn și și-au călcat orgoliul propriu și au îngenunchiat în fața icoanei făcătoare de minuni și minunea s-a produs și cu ei, o admirau în lacrimi. Cinstirea în smerenie le-a deschis inimile, i-a vindecat de îndoială și i-a umplut de credință.

O icoană are o astfel de valoare spirituală numai dacă este introdusă în uzul liturgic, în sfânta biserică sau în casa credinciosului. Numai astfel ea devine făcătoare de minuni, prin rugăciune şi cinstire. Păstrată doar ca un obiect de artă, icoana nu va avea alt rol decât cel decorativ. Prin rostul ei religios, icoana trebuie cinstită prin închinare, proşternere prin metanie şi prin sărutare, toate aceste acte de cult aducându-se persoanei zugrăvite, nu materiei pe care s-a transpus imaginea sfântă. În faţa icoanei, ca în faţa persoanei sfinte, se fac închinăciuni sau metanii şi apoi se sărută cu multă cuviinţă. Întreita închinare, în cinstea Sfintei Treimi, este actul pregătitor întâlnirii noastre cu Hristos şi sfinţii Săi în rugăciune. Îndoirea genunchilor şi aplecarea capului până la pământ, prin metanie, exprimă smerenia şi evlavia, supunerea şi apartenenţa noastră lui Dumnezeu, ceea ce duce la „tăierea voii” şi a orgoliului nostru în faţa divinului. Sărutarea icoanei, îmbrăţişarea ei, este semnul sfânt al iubirii noastre ca răspuns la nemărginita iubire dumnezeiască, care ni se transmite prin intermediul imaginii sfinte; este redescoperirea şi refacerea sensului spiritual al acestui act sfânt, întinat mai întâi de sărutul trădător al lui Iuda, dar şi de vulgaritatea şi necurăţia poftelor lumeşti, cărora li se aduce astăzi un adevărat cult. Fiorul atingerii de lucrurile sfinte şi sfinţitoare, în momentele de comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune, impune sufletului nostru buna cuviinţă şi echilibru în sărutarea icoanei, ferindu-ne de bigotismul bolnăvicios, care degenerează în repetarea exagerată a actului de cinstire.

În interiorul bisericii, în cadrul cultului divin, icoanele sunt cinstite şi prin cădirea lor cu mireasma de tămâie, ca o jertfă spirituală pe care credincioşii o aduc lui Dumnezeu şi Sfinţilor. Închinarea la icoane se face la intrarea şi la ieşirea din locaşul cel sfânt al bisericii, evitându-se perturbarea sfintelor slujbe, mai ales a Sfintei Liturghii. În casa sa, credinciosul se închină şi sărută sfânta icoană atunci când îşi face rugăciunea sa particulară în faţa lui Hristos, a Maicii Preacurate sau a Sfinţilor mijlocitori. Pentru a li se oferi cinstea cuvenită și în casele noastre, icoanele trebuie așezate pe un perete separat de celelalte tablouri.

Praznicul cel mare al Duminicii de astăzi, care împărtășește sufletelor noastre aleasa bucurie duhovnicească a biruinței Ortodoxiei și a trăirii în adevărul credinței, să fie pentru noi toți un prilej binecuvântat de înnoire sufletească, de întărire a credinței, a nădejdii și a dragostei față de Dumnezeu și față de semeni.