Lect. Dr. Ioan ABRUDAN
Cu autoritatea
pe care i-o conferă cele peste patru decenii de activitate de cercetare,
desfăşurată în domeniul istoriei vechii arte bisericeşti din Transilvania,
academicianul Marius Porumb caracterizează din această perspectivă secolul al
XVIII-lea, ca fiind unul al luminilor, o perioadă a unei „incontestabile
explozii artistice româneşti, cea mai sugestivă evoluţie fiind în domeniul
picturii, unde au activat peste trei sute de pictori, care cu sârguinţă şi
smerenie au împodobit bisericile de lemn şi de zid ale românilor
transilvăneni”, evoluţie petrecută „într-o permanentă legătură cu fenomenul
artistic din ţările române extracarpatice, demonstrând stilistic şi documentar
un proces de progresivă unificare culturală şi artistică” [Marius Porumb, Un
veac de pictură românească din Transilvania: secolul XVIII, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2003, p. 5].
Cel pe care s-ar
cuveni să-l amintim din această pleiadă de artişti mai întâi, pentru că
ilustrează maniera în care s-a produs fenomenul de difuzare a stilului
muntenesc în interi¬orul arcului Carpaţilor, este preotul zugrav Ioan
Grigorievici. Coborâtor dintr-o faimoasă familie de meşteri zugravi de
biserici, din părţile Câmpulungului şi ale Craiovei, văzând el însuşi lumina
zilei în cetatea Băniei, a venit în Ardeal încă din anii tinereţii, pentru a se
stabili aici definitiv.
În 1760, la
debutul unei cariere artistice a cărei întindere avea să depăşească o jumătate
de secol, se afla împreună cu părintele şi maestrul său, Grigorie Ranite, la
Răşinari, secon¬dându-i acestuia la zugrăvirea bisericii cu hramul „Sfintei
Cuvioase Paraschiva”. Cei doi sau trei ani petrecuţi atunci, în satul de la
poalele Cindrelului au fost de ajuns ca să-l lege definitiv sufleteşte de acest
loc şi, mai ales, de răşinăreni, care l-au considerat ca pe unul de-al lor.
Când, în 1785, a fost invitat să revină ca să continue lucrul la zugrăvirea
bisericii la exterior şi în compartimentele interioare, unde nu ajunsese să
intervină în prima etapă, când lucrase alături de tatăl său, sătenii încă îi
pomeneau numele în forma hipocoristică Ioniţă sau Niţ, adică aşa cum
obişnuiseră să i se adreseze cu mai bine de două decenii în urmă.
Altoit perfect
pe ramura transilvăneană de cultură şi spiritualitate românească, Ioan nu a renunţat
totuşi şă-şi re¬afirme, ori de câte ori a avut prilejul – aşa cum s-a
întâmplat, de exemplu, în 1785, când şi-a lăsat iscălitura în câmpul
reprezentărilor iconografice realizate sub turnul bisericii răşinărene –,
originea muntenească şi mai ales calitatea, de care era foarte mândru, de fiu
al meşterului Grigorie (se recomanda uzând de patronimul Grigorievici sau
Grigoro¬vici [Despre Grigorie Ranite s-a spus că a fost „probabil cel mai
faimos reprezentant al celei de-a doua generaţii a promotorilor stilului
brâncovenesc, dar şi un renumit dascăl de zugravi activ în Oltenia,
Transilvania şi Banat, născut în jurul anului 1712 şi atestat până în 1766”
(Ana Dumitran, Elena Popescu, „Popa Ioan Grigorovici, zugravul”, în Studia
Universitatis „Babeş-Bolyai”, seria Theologia Catholica, nr. 4, Cluj-Napoca,
2010, p. 93.)], dar şi de nepot al lui Ranite zugravul de la Câmpulung, din cel
mai vechi oraş al Ţării Româneşti [Inscripţia descoperită de curând în spaţiul
pictat de sub turnul bisericii răşinărene cuprinde formula: „Fiind zugrav la
acest lucru [Popa] Ioan Grigorievici nepot lui Ranite de la Câmpulung. 1785”].
Pictorul
muralist Ioan Grigorievici s-a afirmat de timpuriu şi ca zugrav de icoane
portative, cele mai vechi lucrări de acest gen fiind identificate de istorici
datând încă din perioada 1760-1763, a primei sale şederi în Răşinari, când a
colaborat cu tatăl său la execuţia iconostasului original al bisericii „Sfânta
Paraschiva”, care însă avea să fie înlocuit în 1785 cu cel actual [Ana
Dumitran, Elena Popescu, op. cit., p. 94].
Cercetătoarea
Saveta-Florica Pop a întreprins, în cadrul unui studiu publicat în anul 2013,
cea mai recentă încercare de identificare, din ansamblul pieselor recuperate
din vechea tâmplă, a icoanelor care s-ar cuveni atribuite, pe consideren¬te de
ordin stilistic, zugravului Ioan Grigorievici. E vorba de două icoane
prăznicare, Duminica Tomii şi Înălţarea Domnului şi Schimbarea la Faţă şi de
tripticul-pomelnic al Bisericii „Sfânta Paraschiva”, pe care cercetatoarea a
indicat şi o posibilă semnătură a zugravului [Saveta-Florica Pop, „Icoane din
Răşinari ale zugravilor Grigorie Ranite şi Ioan Grigorovici”, în Acta Musei
Apulensis, Apulum, series Historia &Patrimonium, Alba Iulia, 2013, pp.
428-430]. În prezent, cele trei icoane sunt expuse la muzeul amenajat în
modesta reşedinţă episcopală din Răşinari.
Informaţii care
slujesc reconstituirii traseului însemnat de urmele paşilor artistului peregrin
în intervalul de timp din¬tre anii 1763 şi 1785 ne sunt oferite de istoricii de
artă Ana Dumitran şi Elena Popescu, colaboratoare la alcătuirea unui studiu
consacrat zugravului [Vezi nota 1], la care am avut ocazia să facem trimitere
în rândurile de mai sus.
Studiul reafirmă
ceea ce fusese deja semnalat, încă dintr-o intervenţie anterioară, de Ana
Dumitran în legătură cu prezen¬ţa lui Ioan Grigorievici în biserica de lemn din
Poiana Sibiului [Ana Dumitran, Elena-Daniela Cucui, Simon Bălgrădeanul, Alba
Iulia, 2009, pp. 9-11], unde i-a fost atribuită pictura iconostasului păstrat
astăzi doar parţial, „după înlocuirea, în 1791, cu cel datorat lui Vasile
Munteanu din Sălişte” [Ana Dumitran, Elena Popescu, op. cit., p. 95].
Cercetătoarea şi-a exprimat convingerea că cel puţin friza iconografică,
reprezentând tema Marea Deisis, unde sunt incluse toate cele douăsprezece
figuri ale Apostolilor, este opera zugravului craiovean. Îi pot fi însă
atribuite, aşa cum este de părere Ana Dumitran [Ibidem, pp. 95, 101 (fig. 6)],
şi cele două icoane împărăteşti, Sfânta Fecioară cu Pruncul şi cea de hram, a
Adormirii Maicii Domnului, datate 1767, aflate la ora actuală în pronaosul
bisericii din Poiana, unde au fost înregistrate, încă din 1906, de istoricul
Nicolae Iorga [Nicolae Iorga, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene.
II. Inscripţii şi însemnări (formând volumul XIII din „Studii şi documente cu
privire la istoria românilor”), Bucureşti, 1906, p. 146].
Mai departe,
constatând evidente similitudini între maniera artistică în care au fost
realizate alte două icoane împărăteşti (Iisus Pantocrator şi Maica Domnului cu
Pruncul),care au aparţinut bisericii din Colun (com. Porumbacu de Jos, jud.
Sibiu), şi stilul practicat de Ioan Grigorievici în lucrările de la Poiana sau
Răşinari, autoarele studiului mai sus citat au admis că-i pot fi atribuite şi
acestea zugravului craiovean [Ana Dumitran, Elena Popescu, op. cit., pp. 95,
102 (fig. 7, 8)].
Şi tot în cadrul
aceleiaşi cercetări au mai fost identificate, între operele artistului, şi
„cinci prăznicare de la biserica din
Copşa Mare (com.
Biertan, jud. Sibiu). Două dintre ele au pe verso datarea 1774 şi semnătura
«Ioann Grigoriovici zugrav ot Craiova» (Naşterea Maicii Domnului) şi «Ioan
Grigoriovici zu¬graf, Ghijasa de Susu» (Învierea lui Iisus, în varianta
Coborârii la iad)”. Celelalte piese ilustrează scenele: Schimbarea la Faţă,
Înălţarea lui Iisus şi Adormirea Maicii Domnului. Acestui grup i se poate
adăuga fără dubiu o icoană a Naşterii lui Iisus care printr-un concurs de
împrejurări a ajuns în custodia Complexu¬lui Muzeal Arad [Ana Dumitran, Elena
Popescu, op. cit., pp. 95, 96, 102 (fig. 9 a, b), 103 (fig. 10 a, b, 11, 12),
104 (fig. 13, 14)].
Ştim prin
urmare, graţie însemnării olografe de pe icoana Învierii, lucrată de Ioan
Grigorievici pentru biserica din Copşa Mare, că începând cel mai târziu din
anul 1774 zugravul şi-a avut reşedinţa în satul Ghijasa de Sus (com. Alţâna,
jud. Si¬biu), acolo unde, cel mai târziu din 1785, de când obişnuieşte să-şi
însoţească invariabil numele în iscălituri cu apelativul Pop sau Popa, îi
fusese încredinţată şi o a doua slujire, ca sacerdot, devenind parohul
ghizăşenilor de rit greco-catolic.
În pofida
alegerii de a intra în rândul clerului unit, popa Ioan Grigorievici şi-a
meţinut contractul încheiat în 1785 cu Răşinariul, revenind cu regularitate în
mijlocul ortodocşilor din această localitate până în 1798, lucrând în tot acest
timp, aşa cum am mai spus, la definitivarea ansamblului mural al Bisericii
„Sfânta Paraschiva”, dar şi la zugrăvirea a trei dintre frumoasele troiţe cu
care se mândreşte comuna [Ioan Ovidiu Abrudan, „Un ansamblu iconografic inedit:
pictura lui Ioan Grigorievici şi a zugravilor familiei Grecu, din biserica
satului Cornăţel”, în Revista Teologică, Sibiu, 2/2009, pp. 328, 329].
Trecând pragul
secolului al XIX-lea, din anul 1808 datează două frumoase icoane împărăteşti
(Iisus Hristos Marele Arhi¬ereu şi Maica Domnului cu Pruncul), nesemnate, dar
care i se pot atribui cu certitudine popii Ioan Grigorievici, păstrate în
prezent în colecţia Arhiepiscopiei Sibiului şi care provin de la biserica
ortodoxă din satul Noul Român (comuna Arpaşu de Jos, jud. Sibiu), unde autorul
şi-a mai lăsat semnătura, şi pe o altă icoană, pierdută între timp,
reprezentând scena „Buneives¬tiri” [Valeriu Literat, Biserici vechi româneşti
din Ţara Oltului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 214. Autorul atribuie greşit
icoana de la Noul Român lui Popa Ioan zugravul din Feldioara, citind, probabil
tot eronat, anul 1803, în loc de 1808].
Stilistic,
icoanele de la Noul Român sunt foarte asemă¬nătoare cu alte cinci piese (patru
icoane împărăteşti: Deisis, Maica Domnului cu Pruncul între Arhanghelii Mihail
şi Ga¬vriil, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, şi
icoana-crucifix) care au fost pictate de artist în anul 1809 pentru tâmpla
bisericii ortodoxe „Sf. Vasile cel Mare” din Fofeldea (com. Nocrich, jud.
Sibiu). Biserica de la Fofeldea a fost zidită în anul 1808. Înainte de a fi
fost decorată cu picturi murale (în 1814) de zugravi din familia Grecu de la
Săsăuş, sătenii s-au adresat, pentru executarea icoanelor tâmplei, preotului
din parohia apropiată, a Ghijasăi de Sus, despre care aflaseră, cu siguranţă,
că era un artist consacrat.
Trei dintre
panourile pictate prezintă, pe lângă iscălitura autorului şi înregistrarea
datei când au fost executate, şi scurte formule votive, care fac referire la
statutul sacerdotal al zugravului. Mărturia bunelor relaţii pe care preotul
zugrav Ioan le-a menţinut cu credincioşii comunităţilor ortodoxe se reflectă în
donaţia pe care făcut-o parohiei de la Fofeldea, nesolicitând plată pentru
zugrăvirea uneia dintre icoanele care i-au fost comandate. Pe reversul panoului
în care a fost înfăţişat Sfântul Ierarh al Mirelor Lichiei a scris: „Anul 1809
april 15. Această sfântă icoană a Sfântului Nicolae s-au făcut de pomeană la
sfânta biserică neunită din Fofeldea de smeritul între preoţi Ioan Grigorovici
paroh de la Gijasa” [Ioan Ovidiu Abrudan, „Repere pentru o biografie
exempla¬ră: Popa Ioan Grigorievici, zugravul bisericii din Beneşti”, în Apulum
LI, series Historia &Patrimonium, Alba Iulia, 2014, pp. 205].
Icoanele care au
putut fi identificate din opera lui Ioan Grigorievici dezvăluie spiritul său
creativ şi spontan, care l-a făcut să nu dorească să-şi însuşească până la
capăt rigoarea cu care părintele şi maestrul său, Grigorie Ranite, a stăruit în
perpetuarea modelelor consacrate de artiştii şantierelor brâncoveneşti, şi
îndeosebi de Hranite zugravul. Nu s-a contaminat nici de crisparea, nici de
complexele zugravilor pe care i-a întâlnit de-a lungul carierei sale
transilvănene, tentaţi poate prea adesea să tragă cu coada ochiului la ceea ce
considerau ei că poate produce efectul „miraculos” al manierei occidentale.
A fost deplin
stăpân pe mijloacele tehnice care i-au servit înclinaţiei pe care o avea pentru
exprimarea sinceră şi directă a stărilor lăuntrice. Francheţea reprezintă poate
calitatea cea mai evidentă a stilului său.
A fost un
componist experimentat şi, mai ales, un colorist plin de farmec. Cel puţin în
această privinţă şi-a depăşit epoca, situându-se, prin decorativismul şi calitatea
vibrant-luminoa¬să a culorilor din icoanele sale, pe linia celor mai moderne
experienţe artistice de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Toate acestea sunt
trăsături demne de a fi remarcate în stilul prac¬ticat vreme îndelungată de
Popa Ioan Grigorievici, care-l califică să ocupe o poziţie însemnată în
ierarhia pictorilor transilvăneni ai epocii, poziţie care promite să se
consolideze cu fiecare nouă descoperire din creaţia sa.
