TEOLOGI ORTODOCȘI ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE - ISTORICUL SILVIU DRAGOMIR (1884-1962)

Pr. Academician MIRCEA PĂCURARIU

Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât anul 2017 să fie închinat tuturor celor care au pătimit ani îndelungați de detenție în închisorile comuniste. Este o datorie de onoare a tuturor românilor – din țară și din diaspora – să-și aducă aminte cu venerație și recunoștință de jertfa acestor „eroi” ai neamului și ai credinței, care au suferit doar pentru faptul că au militat pentru o Românie mai bună și mai prosperă și pentru că L-au mărturisit cu multă dăruire pe Hristos. Se înțelege că printre cei care au cunoscut calvarul închisorilor comuniste s-au numărat și mulți slujitori ai cultelor religi­oase și în mod deosebit cei ai Bisericii Ortodoxe Române. Din aceste motive, comitetul de redacție al ziarului nostru a considerat că este necesar ca în toate numerele sale din anul acesta – se poate chiar din anul următor – să se prezinte scurte medalioane ale unor teologi și preoți de mir care au fost aruncați în închisorile de la Sighet, Aiud, Jilava, Canalul Dunăre-Marea Neagră sau în alte locuri de detenție. Începem șirul lor cu un fost profesor de teologie la Sibiu și, apoi, la Universitatea din Cluj, cunoscutul istoric Silviu Dragomir. De la trecerea sa la cele veșnice se împlinesc acum 55 de ani.

Silviu Dragomir s-a născut pe plaiurile hunedorene, la Gurasada, la 19 martie 1888, în familia unui notar. După ce a terminat școala primară, s-a înscris la Gimnaziul din Blaj, unde a încheiat primele șase clase (1897-1903). Printr-o întâmplare fericită, Mitropolitul Ioan Mețianu de la Sibiu (1899-1916) s-a gândit să trimită la studii de spe­cializare pentru limbile slave pe un tânăr din Arhiepiscopia Sibiului. Și, astfel, elevul Silviu Dragomir a fost trimis cu o bursă din partea Arhiepiscopiei tocmai la Novi Sad, în Serbia, unde a urmat următoarele două clase de gimnaziu (1903-1905). După o încercare nereușită de a urma studii la Academia teologică din Carloviț, tot Arhiepiscopia Sibiului i-a oferit o bursă de studii la cunoscuta Facultate de Teologie ortodoxă din Cernăuți (1903-1905), unde a avut posibilitatea să urmeze și cursuri de limbi slave. Aceeași Facultate i-a oferit și titlul de doctor în Teologie. Tot cu o bursă din partea Arhiepiscopiei a făcut studii de specializare la Universitate din Viena (1909-1910), cu cercetări în arhivele din Viena și Carloviț, apoi alte studii la Academia spirituală (teologică) și la Universitatea din Moscova cu cercetări în arhivele de acolo (1910-1911). 

Cu o asemenea pregătire, în toamna anului 1911 a fost numit profesor suplinitor (1911), apoi provizoriu (1912) și definitiv (1913) la Institutul teologic-pedagogic din Sibiu, unde a predat Istorie bisericească, Limba și literatura româ­nă, dar și alte discipline. În toamna anului 1918 s-a implicat activ în evenimentele care au dus la unirea Transilvaniei cu Vechea Românie, fiind unul dintre secretarii Adunării naționale de la Bălgrad (Alba Iulia) din 1 Decembrie 1918.

În perioada activității sale la Sibiu a publicat diverse studii, mai cu seamă privitoare la Relațiile bisericești ale românilor ardeleni cu Rusia în secolele XVII și XVIII (1912 și 1914). Și tot acum a început să lucreze la marea sa operă, intitulată Istoria desrobirii religioase a românilor în Ardeal în secolul XVIII, în două volume, dar care își vedea lumina tiparului tot la Sibiu, în 1920 și 1930. Era o primă monografie completă a marilor mișcări pentru apărarea Ortodoxiei în fața uniatismului, lucrată pe baza documen­telor culese din arhivele de la Viena și Carloviț. Datorită studiilor publicate acum, la 24 mai 1916 (deci la 28 de ani!) a fost ales membru corespondent al Academiei Române. 

În toamna anului 1919, inaugurându-se noua Univer­sitate românească din Cluj, Silviu Dragomir a fost numit profesor de Istoria sud-estului european de la Facultatea de Litere și Filosofie (titularizată în 1923), la care va funcționa până la pensionare, în 1947 (în 1940-1945 Universitatea clujeană fiind nevoită să se mute la Sibiu). A fost decan (1925/26) și, apoi, prodecan (1926/27) al Facultății, director al publicației „Revue de Transylvanie”, în care a publicat di­verse studii. În 1928 a fost ales membru titular al Academiei Române, în locul lui Vasile Pârvan. Tot acum s-a implicat și în viața politică a țării, ca ministru al minorităților în 1938; în Consiliul de Coroană din 30 august 1940 a avut demnitatea de a se împotrivi Dictatului de la Viena. 

Dintre sutele de lucrări pe care le-a scris în perioada „clujeană” a activității lui menționăm pe cele privitoare la Vlahii din Serbia (1922), Vlahii și morlacii (1924), o mo­nografie Avram Iancu (1924, reeditată recent), monografia Ioan Buteanu, prefectul Zarandului în 1848-1849 (1928), o monografie Ioan Mihu (1938), dar mai ales Studii și documente privitoare la Revoluția românilor din anii 1848- 1849, în 4 volume (1944-1947), numeroase studii privitoa­re la drepturile istorice ale românilor asupra Transilvaniei și multe altele. În anii din urmă, deci postum, i-au apărut monografia Avram Iancu, Studii privind istoria Revoluției române din 1848, precum și Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII (2 volume). 

Această prolifică activitate științifică a lui Silviu Dra­gomir, dar mai ales implicarea sa politică din perioada interbelică i-au adus multă suferință în anii regimului comunist. În 1948 a fost exclus din Academia Română, așa cum s-a întâmplat cu alți peste o sută de oameni de cultură. În 1949-1950 a suferit o primă detenție la Caransebeș, iar din mai 1950 până în vara anului 1955 a fost închis la Si­ghet, alături de alți zeci de oameni de cultură sau demnitari politici din perioada interbelică. 

Eliberat în 1955, Silviu Dragomir a mai putut să publice câteva studii, dintre care menționăm doar pe cel intitulat Românii din Ardeal și unirea cu Biserica Romei (în 1962, re­editată în 1999), cea mai temeinică cercetare a împrejurărilor care au dus la dezbinarea bisericească din anii 1698-1701. 

A murit pe neașteptate într-un spital din București la 23 februarie 1962, fiind înmormântat însă la Cluj. 

Acesta a fost Silviu Dragomir, istoricul de excepție, militantul pentru unirea din 1918, apărătorul drepturilor românești asupra Transilvaniei, fapte pentru care a suferit aproape șapte ani în închisorile comuniste de tristă amintire.