† LAURENŢIU, Arhiepiscopul Sibiului şi
Mitropolitul Ardealului
Pilda Vameşului
şi a Fariseului din Evanghelia acestei duminici, de la începutul perioadei
Triodului, ne prezintă doi oameni care „s-au suit…, ca să se roage” (Lc. 18,
10) la templul din Ierusalim, locul unde se „cobora” Dumnezeu, aducând
binecuvântarea Sa peste poporul lui Israel.
Fariseul, primul
dintre cei doi care au intrat în templu să se roage, reprezenta o categorie de
oameni credincioşi din cadrul poporului Israel, care erau corecţi şi morali şi
care se străduiau să împlinească toate cele prescrise în Lege, formal şi numai
pentru propria lor persoană. Egoismul lor le sporea orgoliul şi desconsiderarea
faţă de toţi celorlalţi oameni. Chiar şi cu Dumnezeu ei credeau că au o relaţie
specială, privilegiată, fiind beneficiarii locurilor dintâi.
Acest om şi-a
ales el singur locul de „întâlnire tainică cu Dumnezeu”, în templu, aşezându-se
în faţa tuturor celorlalţi, pentru ca să-i privească pe aceştia „peste umăr”,
cu totală desconsiderare.
S-a apropiat
mândru de Sfânta Sfintelor, din templu, ocupând locul cel dintâi şi încălcând,
astfel, şi dreptul celorlalţi de a sta în „faţă”. Prin vanitatea sa, s-a
autoevaluat şi s-a supraapreciat pe sine, considerându-se „drept” şi
„îndreptăţit” pentru toate, nu numai în faţa oamenilor, ci şi în faţa lui
Dumnezeu. În această judecată de sine, lui i-a lipsit de fapt criteriul
esenţial şi condiţia de bază pe care se stabileşte relaţia noastră cu Dumnezeu
– aprecierea corectă a stării şi a locului în care ne aflăm faţă de Dumnezeu.
Întâietatea între oameni, în faţa lui Dumnezeu, o stabileşte Stăpânul, nu
slujitorul, iar locul cel dintâi este un dar al Domnului. Însuşi Mântuitorul ne
arată cum să ne aşezăm la masă: „Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te
aşeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de el altul mai de cinste
decât tine…” (Luca 14, 8-10).
Prima parte a
rugăciunii fariseului, ca adresare lui Dumnezeu prin mulţumire, este firească.
Mulţumirea adusă lui Dumnezeu este recunoştinţa noastră faţă de toate darurile
primite de la El. Dar pentru ce îi mulţumeşte fariseul lui Dumnezeu? Nu-i
mulţumeşte pentru că i-a dat viaţă şi pentru că întreaga sa existenţă depinde
de Dumnezeu, sau pentru că l-a ajutat să împlinească toate prescripţiile Legii,
fiind astfel un om corect şi cinstit şi chiar râvnitor şi în cele spirituale.
El însuşi a mărturisit că împlinea prescripţiile spirituale şi cultice:
„postesc de două ori pe săptămână” şi „dau zeciuială din toate câte câştig”
(Lc. 18, 12).
Toate aceste
fapte, în esenţa lor, sunt lucruri minunate, extraordinare. Numai că în
rugăciunea sa, fariseul nu I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate aceste
lucruri ca pentru nişte daruri, primite de el, ci ca pentru nişte vrednicii
personale. Împlinirea postului şi ferirea de păcate sunt, mai întâi, daruri
dumnezeieşti lucrătoare în viaţa noastră, pe care le primim de la Dumnezeu şi
care nu ţin de propria noastră vrednicie, pentru că noi suntem atât de slabi şi
de neputincioşi, oricât ne-am crede tari şi puternici. În toate faptele şi
lucrările noastre bune se află prezent şi lucrător darul lui Dumnezeu, izvorât
din nemărginita Sa dragoste milostivă. Pentru toate acestea se cuvine şi
trebuie să-I mulţumim Lui, rugându-ne cu smerită recunoştinţă: „Îţi mulţumim
Ţie, Doamne, pentru toate!”
Fariseul nu s-a
rugat aşa, ci a zis, cu mândrie: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca
ceilalţi oameni” (Lc. 18, 11). În faţa lui Dumnezeu şi în faţa semenilor săi,
fariseul îşi mărturiseşte dispreţul faţă de tot ce-l înconjoară, devenind chiar
judecătorul altora, numindu-i: „răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest
vameş” (v. 11). Astfel, s-a mândrit pe sine în rugăciune, pierzându-şi legătura
cu Dumnezeu, prin atribuirea faptelor bune făcute doar meritelor sale proprii,
propriei sale osteneli. Pe toţi „ceilalţi oameni” i-a pus împreună cu vameşul,
care se ruga şi el şi care, într-adevăr, reprezenta o categorie de oameni
stigmatizaţi drept păcătoşi, pentru obiceiul lor de a dispune după bunul plac
de responsabilitatea pe care o aveau. Luau vamă în funcţie de cum îi vedeau ei
pe oameni. Pentru aceasta erau marginalizaţi şi dispreţuiţi.
Vameşul a venit
și el pentru a se ruga în templu cu altă dispoziţie şi cu altă încărcătură
sufletească, cu o povară foarte greu de purtat. Dar mai avea ceva în plus, ceea
ce a lipsit fariseului, smerenia. N-a îndrăznit să se apropie de cele sfinte
din templu, ci la intrare stând, fără să privească măcar spre cer, cu ochii în
pământ, îşi bătea pieptul cu pumnul în semn de căinţă, rostind doar această
rugăciune scurtă şi smerită: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca
18, 13).
Iată două
exemple, diametral opuse, de a se ruga:
Prima rugăciune,
cea a fariseului, s-a dovedit neprimită şi neplăcută lui Dumnezeu pentru că era
făcută de un om care s-a îndreptăţit pe sine, peste toţi ceilalţi,
considerându-se singurul vrednic să se apropie de Dumnezeu şi să primească
răsplată pentru împlinirea poruncilor. I-a lipsit însă acestuia tocmai
cultivarea unei importante virtuți, cea a smereniei, care trebuia să îi
descopere lui adevărata stare morală și spirituală în care el se afla.
Lipsindu-i smerenia, sau mai bine zis mândrindu-se, el a desconsiderat toată
creaţia lui Dumnezeu şi nemărginita Lui iubire de oameni, pierzând, astfel,
toată osteneala vieţii sale.
E bună nevoinţa,
dar fără pocăinţă e zadarnică; e minunată virtutea, dar în afara legăturii cu
Dumnezeu ţi-o însuşeşti ca pe un merit personal şi „cazi”, năruindu-te pe tine
însuţi.
A doua
rugăciune, cea a vameşului, a fost bine-primită şi bine-plăcută lui Dumnezeu
pentru profunzimea smereniei care a încununat-o, tocmai prin recunoaşterea
nevredniciei personale. Sfânta Evanghelie de astăzi nu ni-l oferă ca exemplu pe
vameş datorită păcatelor lui. Conştiinţa păcătoşeniei sale, smerenia sa în faţa
lui Dumnezeu şi rugăciunea sa stăruitoare pentru obţinerea milei lui Dumnezeu
dovedite de vameş sunt exemplare, lăudate şi oferite ca exemplu în această
pildă. Acestea l-au dus pe vameş la starea lui de adevărată căinţă şi
rugăciunea sa smerită, l-au făcut pe acesta să se întoarcă la casa sa mai
„îndreptăţit” în faţa lui Dumnezeu, decât cel care, lăudându-se că împlineşte
voia lui Dumnezeu, nu avea smerenie.
Pentru
câştigarea mântuirii noastre, împlinirea poruncilor este necesară, însă nu în
modul formal în care a reuşit fariseul, considerându-le doar fapte proprii cu
care te poţi lăuda, ci prin recunoaşterea lucrării lui Dumnezeu în viaţa
proprie şi a comunităţii în care trăim. Dacă posteşti de două ori pe săptămână,
doar postul de bucate, înseamnă că faci un efort foarte bun pentru tine, mai
ales pentru trup, în schimb dacă nu te opreşti şi de la păcate, dacă nu
împlineşti postul cu rugăciunea și cu fapte bune, el rămâne doar un simplu
regim alimentar. Şi poate îl faci şi cu mândrie, lăudându-te: eu sunt postitor,
eu postesc!
Descoperim în
Evanghelia de astăzi ce fel de legătură există între post, ca nevoinţă
spirituală – pentru care ne pregătim – şi smerenie, ca virtute creştină. Aşa
cum există relaţie între rugăciune şi smerenie, există şi o legătură strânsă
între postire şi căinţă, pentru că smerenia este, de fapt, începutul pocăinţei
noastre adevărate.
Smerenia nu este
doar starea de umilinţă în care ne aflăm noi şi pe care o recunoaştem atunci
când spunem: Doamne, suntem păcătoşi; Doamne, dintre păcătoşi „cel dintâi sunt
eu”. Nu este suficientă doar o simplă declaraţie verbală şi o recunoaştere a
faptului că suntem păcătoşi şi ne pare rău, ci, constant, trebuie să ne
raportăm la sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu, la iubirea Sa nemărginită faţă
oameni, făcându-ne un proces al conştiinţei, o cercetare amănunţită şi profundă
a vieţii noastre, pentru a simţi greutatea stării de îndepărtare de Dumnezeu în
care ne aflăm. Smerenia absolută a dovedit-o Dumnezeu Însuşi, prin Întruparea
Fiului Său, Care: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, … S-a smerit pe
Sine, ascultător făcânduse până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni
2, 7-8). Virtutea smereniei aduce cinstire lui Dumnezeu la Care ne raportăm,
făcând lucrătoare în noi iubirea Sa mântuitoare. Dar, în acelaşi timp, ea ne
pregăteşte întreaga noastră fiinţă, deschizându-ne inima, pentru primirea
harului dumnezeiesc, care lucrează mântuirea noastră. În inima curată a omului
smerit încape toată creatura lui Dumnezeu, pentru că se consideră rob al lui
Dumnezeu şi împlinitor al voii Sale. Înţelesul lumesc al smereniei, ca depersonalizare,
ca degradare a persoanei, ca umilinţă care înjoseşte fiinţa umană, este străin
învăţăturii Mântuitorului, Care încheie pilda cu această concluzie: „Fiindcă
oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va
înălţa” (v. 14).
Acum, la acest
nou început de drum cu Hristos, înţelegând sensul sfânt al smereniei, să lăsăm
să pătrundă în străfundul sufletului nostru chemarea sfântă, repetată la
fiecare Liturghie: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă
apropiaţi” de Sfânta Împărtăşanie, după primirea curăţirii sufletului şi
iertarea păcatelor prin Taina Spovedaniei sau „baia lacrimilor”. Mântuitorul
Hristos ne încredinţează că: „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos
care se pocăieşte” (Luca 15, 7). Luaţi-vă merinde pentru viaţa veşnică, care se
pregăteşte pentru noi la fiecare Sfântă Liturghie! Sfânta Împărtăşanie este
şansa vieţii noastre!
Să continuăm
călătoria noastră cu Hristos spre Postul Mare prin cele patru duminici
pregătitoare, încercând să transpunem în viaţa noastră temele acestora:
„rugăciunea smerită”, „întoarcerea noastră din exilul păcatului”, „cu gândul la
Înfricoşătoarea Judecată” şi cu dorinţa de „iertare” a tuturor care ne-au
greşit, pentru a intra cu smerenie în nevoințele postului.
