Între substanţa întunericului la Fredegisus şi icoană ca doxologie coloristică

În ziua de 19 ianuarie 1629, caligraful, pictorul şi zu­gravul de icoane [http://www.doxologia.ro/arhiepiscopia-suce­vei-radautilor/parastas-pentru-mitropolitul-anastasie-crimca-la-dragomirna accesat 21. 01. 2017] – vorbim despre Anastasie Crimca, Mitropolitul Moldovei, prelat de prestigiu în acea primă jumătate a secolului al XVII-lea, curtean, om de carte, om de cultură şi om politic – a trecut la Domnul, senin la chip, împăcat la cuget, fiind înmormântat în pronaosul bisericii mari a Mănăstirii Dragomirna, sub o lespede simplă de piatră, după cum i-a fost toată viaţa, smerit şi evlavios [http://manastireadragomirna.ro/index. php?page=anastasie-crimca accesat 24. 01. 2017].

Ca notă personală, atunci când îl pomenim pe acest înalt ierarh, zugrav de icoane, ne vin în minte cel puţin trei aspecte: icoana în sine, circularitatea rugăciunii din faţa ei, precum şi întunericul din primele zile ale Creaţiei, din primul capitol al Facerii (Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor – Fc 1, 2). 

În coordonate ortodoxe, icoana, ca simbol, presupune un „prototip”, unul ce nu face parte din planul experienţei naturale a închinătorului, ci din planul transcendent al na­turii sesizate [Dumitru Stăniloae, Idolul ca chip al naturii divi­nizate şi icoana ca fereastră spre transcendenţa dumnezeiească, în „Ortodoxia”, nr. 1, 1981, p. 17]. Fiind o mărturie simbolică a prezenţei transcendentului, icoana poate fi privită ca o doxologie coloristică ori ca o evanghelie vizuală [Gheorghe Vlăduţescu, Filosofia primelor secole creştine, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 146]. În schimb, faliile cuvântului nu se deschid decât vorbind. Aceasta este circularitatea rugăciunii: rugătorul se roagă pentru a şti să se roage şi, mai întâi, pentru a învăţa că nu ştie s-o facă, aducând mulţumiri pentru rugăciunea sa ca pentru un dar al lui Dumnezeu [Jean-Louis Chrétien, Cuvântul rănit, în Fenome­nologie şi teologie, Iaşi, Polirom, 1996, pp. 37-76, la p. 50].

În sfârşit, cel de-al treilea aspect, cel al întunericului, pomenit la Facere, ne trimite la opera unui gânditor de la începutul secolului al IX-lea, Fredegisus din Tours (cu vari­antele Fredegisius sau Fridugisus), operă intitulată Epistola de nihilo et tenebris („Epistola despre nimic şi tenebre”), terminată în jurul anului 804, fiind publicată și într-o ediție bilingvă, latino-română în 2015, sub titlul Despre substanţa nimicului şi a întunericului [Fredegisus, Despre substanţa nimicului şi a întunericului, ediţie bilingvă, prefaţă de Christian Trottmann, traducere din limba latină, notă introductivă, tabel cronologic, note, comentarii şi bibliografie de Florin Crîşmăreanu, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2015].

Fredegisus a fost discipolul preferat al lui Alcuin (aprox. 735-804), descendent al unei familii aristocrate anglo-sa­xone din York și sfetnicul împăratului Carol cel Mare pe probleme de educaţie şi cultură, profesor la Şcoala Pala­tină (imperială), pe care suveranul o fondase la reşedinţa din Aachen, în Germania actuală. Pe scurt, Alcuin a pus bazele generale ale învăţământului în Europa Apuseană şi a fost o proeminentă figură a Renaşterii carolingiene. Fredegisus, şi el anglo-saxon, a devenit dascălul familiei imperiale, abatele importantei mănăstiri din Tours, precum şi cancelar al Curţii, însă în coordonatele acestui articol, ne interesează faptul că s-a evidenţiat drept un filosof cu mare încredere în puterea raţiunii umane. Activând oficial ca teolog şi pedagog, Fredegisus a devenit unul dintre filo­sofii palatini de la Curtea lui Carol cel Mare. Prin epistola sa, De substantia nihili et tenebrarum, el ne oferă primul text fără niciun echivoc filosofic al noii Europe [Christian Trottmann, Probleme de metafizică în Evul Mediu şi Renaştere, în Bogdan Tătaru-Cazaban, Pluralitatea metafizicii medievale, Iaşi, Polirom, 2005, pp. 325-346, la p. 332].

Cum spuneam, contemporanul Renaşterii carolingiene este interesat de întuneric şi de tenebre, dar nu de întune­ricul cel din afară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Matei 25, 30), cel negativ (ne îngăduim să-l notăm ca fiind întunericul–), ci despre acela care permite, chiar încura­jează dialogul cu Divinitatea, ca în Ps 16, 3: Cercetat-ai inima mea, noaptea ai cercetat-o (adică întunericul+). De altfel, cititorul atent al epistolei lui Fredegisus din Tours, poate rămâne uimit de stranietatea unui discurs care pare să scape intenţiilor de lectură ale unui cititor de filosofie veche [Alexander Baumgarten, Fredegisus şi nimicul cuvinte­lor, în „România literară”, nr. 49, 2015, http://www.romlit.ro/ fredegisus_i_nimicul_cuvintelor accesat 21. 01. 2017].

În opusculul său, Fredegisus discută despre nimic, dar este atent să-l separe de tenebre, aşezându-l astfel în sfera semnificantă a limbajului, operând astfel o turnură lingvistică. Pentru cititorul preocupat ori numai interesat de teologie, epistola fredegisiană se constituie într-o piesă componentă a construcţiei cultural-religioase a Europei, a pluralităţii medievale a ei.