Biserica nu este un organism social ca oricare altul, ci o „societate
perfectă”: nu e desăvârșită, pentru că este divino-umană, deci are o parte
„slabă”, dar se află, în pelerinajul ei terestru spre împărăția lui Dumnezeu,
sub tensiunea desăvârşirii. Această desăvârșire, care este specifică doar lui
Iisus Hristos, „se apropie” de fiecare fiu al Bisericii pe măsură ce fiecare
fiu al Bisericii se apropie de Hristos: cu cât chipul divin din fiecare
persoană (care a fost desfigurat de păcatul originar, dar restaurat prin
iconomia întrupării) se aseamănă mai intens cu prototipul său, cu atât suma
persoanelor reunite, prin Botez, în Trupul lui Hristos, preia ceva din
calitățile desăvârșite ale Capului Bisericii, adică, stricto sensu, se
încreștinează. Avem aici două paradoxuri: mădularele Bisericii au vocația de a
se „cerebraliza”, adică de a funcționa mereu mai mult după „logica” lui
Hristos, Cap al acestui corp mistic. Teocrația logocentrică a Bisericii este,
virtualmente, cea mai „democratică” dintre adunările omenești: fiecare dintre
mădularele sale e chemat spre un „urcuș”, spre o promovare ontologică și o
permanentă schimbare ascensională de „statut”. Pe de altă parte, ca societate
pelerină, Biserica trebuie să-și demonstreze natura teandrică în ochii tuturor
celor care-i contestă această calitate. Ea nu se poate mulțumi cu vestirea
Evangheliei, ci are datoria de a-și argumenta, în lume și față de lume, propria
constituție. Aici intervine chestiunea apologeticii, adică a tehnicilor
discursive, intelectuale, prin care Biserica se apără în fața tribunalului în
care diferite instanțe lumești o acuză de toate „relele”, de la „anacronism”,
până la „obscurantism”.
Și
e bine că lucrurile stau așa. Fără aceste provocări, Biserica s-ar toropi
într-o postură triumfalistă, de autosatisfacție care blochează urcușul duhovnicesc
al mădularelor sale. Cu fiecare generație, Biserica trebuie să câștige un
pariu: acela de a transmite darul credinței pe mai departe, până la sfârșitul
istoriei umane. Ea mizează, suprafirește, pe lucrarea inefabilă a harului
divin, prezent în Sfintele Taine, și în suma eforturilor duhovnicești ale
creștinilor (de multe ori anonimi), însă are și obligația de a încerca să-i
aducă în matricea lui Hristos pe sceptici, atei, agnostici, pe cei care
idolatrizează știința ca pe o religie a demiurgiei antropocentrice, pe cei
smintiți de alunecările unor clerici, dar și pe „cei de departe”, indiferent
cum am defini această depărtare: ca înstrăinare existențială, ca ignoranță, ca
ostilitate indusă ideologic etc.
Cum arată efortul apologetic, de apărare a credinței,
în secolul 21? Ei bine, nu mai suntem în veacul patristic, nici în Renașterea
Paleologilor sau în efervescența neo-isihastă din vremea post-bizantină a unui
Paisie Velicicoski de la mânăstirea Neamț. Suntem recuplați la Occident, după
rătăcirea prin deșertul comunismului. Ne aflăm, ca stat membru UE și NATO,
într-o lume globalizată datorită internetului, care a modificat radical căile
cunoașterii și ale conexiunii interumane. Trăim, de asemenea, într-o criză a
democrației reprezentative: o epocă agitată de „cultura indignării”, atât de
violent opusă cumințeniei pe care o recomandă smerenia și teama sapiențială de
Dumnezeu. În aceste tot mai complexe condiții, Biserica nu poate trăi din
anateme și autoizolări virtuoase, ci trebuie să iasă în larg, la pescuitul
minunat! Ea are nevoie de curaj spiritual, de un cler educat și dincolo de
teologie, de un laicat activ, competent, dornic să contribuie la dialogul
dintre Biserică și lume.
Așadar, nu aggiornamento
(s-a văzut că acela practicat de catolici, în anii ’60, a dus numai la
protestantizarea sociologică a realității ecleziale), ci mai curând
flexibilitate inteligentă, destinsă, iubitoare, inspirată. Dacă vrem ca
sfintele lăcașuri – și multe se construiesc sub ochii noștri – să nu fie goale
peste trei decenii, e nevoie de o trezire comunitară nelozincardă, vie,
plauzibilă, persuasivă. Așa să ne ajute Dumnezeu, căci secerișul e mult…