Pr. Conf. Dr. CONSTANTIN NECULA
Poate părea o modă să încerci scrierea unor memorii. Sau o
necesitate, pentru cei care reprezintă cu adevărat un punct de reper pentru
istoria unei țări sau a unei comunități. Devine un gest de cutezanță
intelectuală pentru câte o vedetă de 5 minute ori câte o victimă a manipulării
media a ratingului câte unui pierdut în neantul informal, un act de
samavolnicie culturală la câte un satrap de firmă care crede că modifică
genetica intelectuală a lumii doar pentru că a învățat să scrie. Volumul de
Memorii pe care vreau să vi-l pun la îndemână este altfel. Livia
Rebreanu-Hulea, Cântecele mele. Memorii și versuri, ed. a II-a, Ed.
Grinta, Cluj-Napoca, 2016, 99 p. Pentru cei care iubesc literatura, reeditarea Memoriilor
și versurilor Liviei Rebreanu-Hulea (Cântecele mele, Grinta, Cluj,
2016), sora lui Liviu Rebreanu și soția sensibilului poet Ovidiu Hulea, vă
recomand poemul Povestea Tribunului din volumul Blestemul Codrului (Ed.
Napoca-Star, Cluj- Napoca, 2016, 93 p.), preot greco-catolic, dar și directorul
primului Liceu românesc din Aiud, înființat în 1922, e un prilej de lectură
aparte. Sunt câteva pagini, un soi de sinteză de viață, dense și cochete
deopotrivă, relevatoare pentru viața din Ardeal în preajma și imediat după
Marele Război al Întregirii. O lectură de o după-amiază liniștită și care
obligă la reflecție morală și culturală. Nu vom fi ca ei niciodată, poate că
răsturnarea valorilor adusă de cenzura comunistă în cultura națională nu ne va
mai conferi niciodată verticalitatea morală pe care o avea generația lor,
poate că doar generația de după copiii noștri va mai respira, cultural și
moral, aerul tare al înălțimilor de atunci. Poate.
Unitatea de măsură a acestor memorii și versuri? O minunată
naivitate, curată, remarcabilă prin stil și corelarea ei cu viața celor dragi.
Iar cei dragi din carte nu sunt puțini. Pentru memoria literaturii române sunt
câteva pagini de reținut. Paginile despre cei trei frați care se sting la vreme
de Război, inclusiv Emil cel a cărui viață constituie frământătura Pădurii
Spânzuraților – care refuză să lupte împotriva românilor (pp. 49-52) –,
frate care constituie parcă personajul principal al acestei frământături de
memorie, un soi de înger păzitor al unei deveniri. Sunt imagini de o
copleșitoare lumină. Amintirile de la Budapesta, drama sensibilului frate
Virgil – cel îngropat de viu de un obuz, care cere mereu să fie îngropat sub o
floare din Ardeal, cu premoniții din nefericire împlinite, minunata relație
cultural-pedagogică pe care o are cu fratele ei Liviu – lecție pentru orice
cultură crescută în normalitatea unui cămin ardelenesc de odinioară, ultimul
Crăciun cu fratele Emil, moartea fratelui celui mic la puțin timp după a
minunatului lor tată. Pentru mulți dintre cititorii tineri sunt câteva pagini
de reținut: rezistența tinerei fete din Ardeal la presiunile „inamicului
secular”, gesturile de românism la plecarea ostașilor români pe fronturile
deschise de Imperiu, efortul de a învăța acasă poeziile lui Coșbuc, colegul de
clasă al tatălui Rebreanu. Iar pentru o posibilă antologie a poeziei românești
la vremea războiului ce ne-a adus România, câteva poeme sunt de nelipsit, mai
ales cele ordonate, încă din 1929, în volumul „Răvașe-n tabere”, scrisori de
rezistență la urâtul vremii de atunci. O memorie literară care redă literaturii
române un orizont curat, limpede, de care, personal, mi-e tare dor.
Avem de-a face cu o lucrare antologică prin bogăția informațiilor
și frumusețea senină a scriiturii. Paginile unei pedagogii de familie rar
devoalată în scriitura noastră, creșterea culturală pe care Liviu Rebreanu o
propune surorii sale, în care identifică bucuros zbaterea unei încântătoare alcătuitoare
de versuri, devine prefață unei deveniri distinse. Când ajunge pe mâna fratelui
său Liviu, la 12-13 ani, acesta începe prin a-i cultiva aplecarea specială
către literatură. Este remarcabil cum în doar câteva rânduri (pp. 58-62), Livia
Rebreanu Hulea reușește să ne prezinte ce înseamnă un spirit vector în educația
familială, în ce mod cel ce avea să devină efigia scriiturii ardelene de limbă
română cultivă natural fiecărui frate, dar mai ales acesteia, mărturisitoare,
calitățile umane și în ce mod le armonizează cu lumea deloc ușoară a școlii și
satului ardelean. Din cătunul de margine de Imperiu, tânăra Livia se racordează
la marea literatură franceză și română, la filologia textelor universale,
simțindu-se deseori ca într-un pension de cultură generală (p. 61), vindecând
sufletul tinerei sale surori de întâlnirile sociale ale părinților, de
pierderea de timp. Admirația fetei legată de fratele său, cine să-și fi
închipuit că Rebreanu era un atât de talentat pedagog și că, printre altele, se
pricepea la prăjituri, la broderii – „în care ne era superior nouă, fetelor” –
ori că avea un gust rafinat la rochii, „în fasoane și colorit” (p. 60). Toate ca
un soi de destindere după încordata lucrare pe texte românești, ungurești,
nemțești ori franțuzești. Reținem o excelentă descriere a efortului
romancierului: „Totul era rafinat la el, cu toate că avea 20 de ani și era atât
de matur în judecată, presimțindu-se marele literat, care atunci își aduna
materialul pentru întâiul său roman și își scria primele nuvele, cu care s-a
prezentat în noua lui viață, într-un mediu atât de străin, fiindcă nu-i
cunoștea încă nici limba bine. Câtă trudă pe el, până și-a format vocabularul
românesc, expresia și dicțiunea, și a cunoscut obiceiurile din viața
țărănească, el, care a trăit tot în orașe străine...” (p. 60). Cine ar fi
bănuit că giuvaergiul de metafore Liviu Rebreanu a trecut prin astfel de furci
caudine ale formării. Deși acum, regândind la textele lui mari, se vede
greutatea tocmai din transparența scriiturii, din excelenta cădere a limbii
române în conținuturi relevante.
