Pr. Dr. Daniel
PUIA-DUMITRESCU
Gândirea răsăriteană, de la greci până la ruși, cu
unele intermezzo-uri și la români, a tratat dintotdeauna cu foarte multă
seriozitate și cu interes sporit relația între sarx (tradus în engleză flesh,
referindu-se la corp, la carne) și soma (tradus în engleză body,
trup). Dacă într-o cronică anterioară am pus în discuție omul, ființă
socială ante- și post-decembristă, aici o să aducem înaintea publicului de
teologie o perspectivă literară asupra omului trupesc/ omului de carne.
Probabil nu mulți îl cunosc pe scriitorul și
profesorul brașovean Gheorghe Crăciun, fost membru al Mișcării Noii, din
anii 1970-1980, împreună cu un mai cunoscutul Mircea Nedelciu sau cu Gheorghe
Iova. Însă cunoașterea operei sale ar trebui să fie un MUST pentru orice
iubitor de teologie și literatură română. Dincolo de importanța literară a
romanelor lui Crăciun, trebuie să vedem și această aplecare aproape obsesivă a
sa asupra cercetării plurivalenței trupului. O cercetătoare (și poetă)
tot din Brașov, Naomi Ionică, a scris o impresionantă și captivantă lucrare de
doctorat pe această temă, a trupului, în opera lui.
În Pupa Russa (Editura Art, 2007, ediția a
doua, reeditată la Cartea Românească, 2016) avem povestea Leontinei Guran. Un
aparent roman realist, a cărui protagonistă, o fată obișnuită de la
țară, este supusă presiunilor – directe sau indirecte – ale sistemului
comunist, care nu îi afectează doar evoluția profesională, ci și întreaga
statură psihică și corporală/fizică. Dacă trecem de această suprafață a
poveștii (luxuriantă, într-adevăr, mai ales pentru tinerii de astăzi, care se
întreabă ce și cum a fost comunismul la noi), putem ajunge la adevărata
profunzime și subtilitate a literaturii lui Gheorghe Crăciun. Avem, în primul
rând, o eroină care, încă prin numele său, este atipică. Explicația ne-o dă
chiar naratorul când ne deschide ochii asupra alăturării din numele
fetei: LEON plus TINA. Nu este, deci, povestea unei femei, ci mai degrabă o
matematică a umanului, o scanare a corporalității, a trupescului, prin
alăturarea masculinului lui LEON și a feminității TINEI. Mai departe, văzută
prin această prismă, a corporalității, istoria fetei, care încă din familie
este supusă abuzului unui unchi (situație, de altfel, răspândită în imaginarul
colectiv românesc, mai ales post-comunist, cel al așa-zisei prese libere),
este una zbuciumată, trecând prin diversele etape ale vieții de cămin în liceu,
apoi ale celei de cantonament de echipă de baschet feminin în facultate. De
fiecare dată când încearcă să depășească aceste limite ale omului sub regim
totalitar, indiferent că vorbim despre limitele fizice impuse de sistemul
comunist (de genul, de aici nu pleacă nimeni) sau despre limitele unei
vieți senzoriale/corporale ale unui trai de cămin/cantonament comunist, ea nu
numai că eșuează, dar suferă și pedeapsa acestui sistem de tip big brother (ori
că este șantajată să devină turnătoare, ori că este obligată să ofere plăceri
sexuale mai-marilor când este aleasă în conducerea UTC).
Un aspect foarte important este și titlul cărții, Pupa
Russa, forma aleasă de autor nedumerind pe mulți, mai ales că numele
capitolelor sunt în limba latină. Astfel, s-ar putea crede că, în lipsa unui
echivalent din lumea romană pentru păpușa rusească, Gheorghe Crăciun ar
fi inventat unul. Totuși, nu cred că brașoveanul și-ar fi arogat statutul
Vaticanului de elaborare a unor expresii care nu există în limba latină, ci mai
degrabă înclin să cred că s-a dus spre o limbă contemporană, italiana. În limba
italiană, pupa este o denumire plină de duioșie, de căldură, dar și de
senzualitate. Dincolo de forma lingvistică, titlul este un joc foarte subtil,
bogat și ambiguu, deoarece, pe lângă tandrețea pe care o sugerează numele de
„pupa”, de păpușă – tandrețe care nu foarte des răzbate, nici din trupescul,
nici din corporalul personajului –, avem semnificația formulei în sine, de păpușă
rusească, acest joc neîncetat între suprafață și conținut, dar și între
numărul aparent infinit de conținuturi. Mai mult, ne putem gândi și la faptul
că păpușa este, în sine, un simbol al pasivității. Are trăsăturile
umanului, dar este, până la urmă, un obiect – prin definiția sa – lipsit de
mișcare, de viață. Dacă mergem și mai departe, găsim în păpușa lui
Crăciun chiar o marionetă sau o bucată de material umplută cu câlți și folosită
pentru a studia sau a influența umanul.
Discuțiile născute de un roman precum cel de față și
de un romancier precum cel prezentat aici s-ar putea lungi la nesfârșit. Cert
este că autorul Pupei Russa, al Frumoasei fără corp sau al Compunerii
cu paralele inegale este unul de top în literatura română contemporană. Mai
mult, problema trupului sau a corporalității pe care el o ridică și o disecă
în scrierile sale este demnă de studiat și de discutat și de cititorii cu
pregătire teologică.
[Gheorghe Crăciun, Pupa
Russa, Editura Art, București, 2007, 472 p.]
Pr. Dr. Daniel
PUIA-DUMITRESCU
