Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

vineri, 7 aprilie 2017

Omul-corp sau omul trup? cronică de carte



 Pr. Dr. Daniel PUIA-DUMITRESCU




Gândirea răsăriteană, de la greci până la ruși, cu unele intermezzo-uri și la români, a tratat dintotdeauna cu foar­te multă seriozitate și cu interes sporit relația între sarx (tradus în engleză flesh, referindu-se la corp, la carne) și soma (tradus în engleză body, trup). Dacă într-o cronică anterioară am pus în discuție omul, ființă socială ante- și post-decembristă, aici o să aducem înaintea publicului de teologie o perspectivă literară asupra omului trupesc/ omului de carne.
Probabil nu mulți îl cunosc pe scriitorul și profesorul brașovean Gheorghe Crăciun, fost membru al Mișcării Noii, din anii 1970-1980, împreună cu un mai cunoscutul Mircea Nedelciu sau cu Gheorghe Iova. Însă cunoașterea operei sale ar trebui să fie un MUST pentru orice iubitor de teologie și literatură română. Dincolo de importanța literară a romanelor lui Crăciun, trebuie să vedem și această aplecare aproape obsesivă a sa asupra cercetării plurivalenței trupului. O cercetătoare (și poetă) tot din Brașov, Naomi Ionică, a scris o impresionantă și captivantă lucrare de doctorat pe această temă, a trupului, în opera lui.
În Pupa Russa (Editura Art, 2007, ediția a doua, reedita­tă la Cartea Românească, 2016) avem povestea Leontinei Guran. Un aparent roman realist, a cărui protagonistă, o fată obișnuită de la țară, este supusă presiunilor – directe sau indirecte – ale sistemului comunist, care nu îi afectează doar evoluția profesională, ci și întreaga statură psihică și corporală/fizică. Dacă trecem de această suprafață a poveștii (luxuriantă, într-adevăr, mai ales pentru tinerii de astăzi, care se întreabă ce și cum a fost comunismul la noi), putem ajunge la adevărata profunzime și subtilitate a literaturii lui Gheorghe Crăciun. Avem, în primul rând, o eroină care, încă prin numele său, este atipică. Explicația ne-o dă chiar naratorul când ne deschide ochii asupra alăturării din numele fetei: LEON plus TINA. Nu este, deci, povestea unei femei, ci mai degrabă o matematică a umanului, o scanare a corporalității, a trupescului, prin alăturarea masculinului lui LEON și a feminității TINEI. Mai departe, văzută prin această prismă, a corporalității, istoria fetei, care încă din familie este supusă abuzului unui unchi (situație, de altfel, răspândită în imaginarul colectiv românesc, mai ales post-comunist, cel al așa-zisei prese libere), este una zbuciumată, trecând prin diversele etape ale vieții de cămin în liceu, apoi ale celei de cantonament de echipă de baschet feminin în facultate. De fiecare dată când încearcă să depășească aceste limite ale omului sub regim totalitar, indiferent că vorbim despre limitele fizice impuse de sistemul comunist (de genul, de aici nu pleacă nimeni) sau despre limitele unei vieți senzoriale/corporale ale unui trai de cămin/cantonament comunist, ea nu numai că eșuează, dar suferă și pedeapsa acestui sistem de tip big brother (ori că este șantajată să devină turnătoare, ori că este obligată să ofere plăceri sexuale mai-marilor când este aleasă în conducerea UTC).
Un aspect foarte important este și titlul cărții, Pupa Russa, forma aleasă de autor nedumerind pe mulți, mai ales că numele capitolelor sunt în limba latină. Astfel, s-ar putea crede că, în lipsa unui echivalent din lumea romană pentru păpușa rusească, Gheorghe Crăciun ar fi inventat unul. Totuși, nu cred că brașoveanul și-ar fi arogat statutul Vaticanului de elaborare a unor expresii care nu există în limba latină, ci mai degrabă înclin să cred că s-a dus spre o limbă contemporană, italiana. În limba italiană, pupa este o denumire plină de duioșie, de căldură, dar și de senzua­litate. Dincolo de forma lingvistică, titlul este un joc foarte subtil, bogat și ambiguu, deoarece, pe lângă tandrețea pe care o sugerează numele de „pupa”, de păpușă – tandrețe care nu foarte des răzbate, nici din trupescul, nici din cor­poralul personajului –, avem semnificația formulei în sine, de păpușă rusească, acest joc neîncetat între suprafață și conținut, dar și între numărul aparent infinit de conținuturi. Mai mult, ne putem gândi și la faptul că păpușa este, în sine, un simbol al pasivității. Are trăsăturile umanului, dar este, până la urmă, un obiect – prin definiția sa – lipsit de mișcare, de viață. Dacă mergem și mai departe, găsim în păpușa lui Crăciun chiar o marionetă sau o bucată de material umplută cu câlți și folosită pentru a studia sau a influența umanul.
Discuțiile născute de un roman precum cel de față și de un romancier precum cel prezentat aici s-ar putea lungi la nesfârșit. Cert este că autorul Pupei Russa, al Frumoasei fără corp sau al Compunerii cu paralele inegale este unul de top în literatura română contemporană. Mai mult, pro­blema trupului sau a corporalității pe care el o ridică și o disecă în scrierile sale este demnă de studiat și de discutat și de cititorii cu pregătire teologică.
[Gheorghe Crăciun, Pupa Russa, Editura Art, București, 2007, 472 p.]
Pr. Dr. Daniel PUIA-DUMITRESCU