De ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu?

 Ciprian-Iulian Toroczkai

În perioada celebrării principalelor sărbători creştine, Paştile şi Crăciunul, posturile tv de documentare (Discovery, History ş.a.) ne oferă emisiuni ce au ca subiect persoana lui Iisus Hristos. Dincolo de caracterul lor educativ, necesar în special pentru înţelegerea contextului socio-istoric şi cultural al Întrupării – care a avut loc „la plinirea vremii” –, aceste emisiuni pun însă un accent exclusiv asupra umanităţii lui Iisus Hristos, uitând că El a fost Fiul lui Dumnezeu Întrupat, şi nu un simplu profet.
În fapt, emisiunile amintite mai sus nu fac altceva decât să ilustreze o teză devenită preponderentă în Occident chiar din secolul al XVIII-lea: căutarea lui „Iisus istoric”. Disocierea dintre „Hristos-ul credinţei” şi „Iisus-ul istoriei” s-a pus odată cu promovarea metodei critico-istorice a Noului Testament1. Primul care se cuvine a fi amintit este gânditorul iluminist german Hermann Samuel Reimarus (1694-1768), care a încercat să demonstreze că Iisus a fost un profet milenarist cu mesaj etic, promotorul unei mişcări de factură politică revoluţionară care s-a sfârşit tragic, prin răstignire. Ar fi urmat apoi inventarea de către Apostoli a „poveştii” Învierii Lui şi de aici a ajuns la crearea Bisericii, al cărei mesaj însă nu are nicio bază istorică, naturală şi raţională. Mesajul lui Reimarus a fost preluat şi radicalizat de filosoful hegelian David Friedrich Strauss (1808-1874), iar mai apoi, până în prezent, în diverse variante, şi de alţi teologi, filosofi şi chiar scriitori. Selectiv, amintim aici pe: Bruno Mauer (1809-1882), Ernst Renan (1823-1892), şcoala protestantă liberală de la Tübingen (reprezentată de Ferdinand Christian Baur, 1790-1860), Wilhelm Wrede (1859-1906), Albert Schweitzer (1875-1965), Ernst Käsemann (1906-1998), Elisabeth Schüssler-Fiorenza (n. 1938), Robert Funk, John Dominic Crossan, Stephen Davies, Marcus Borg, R. Horsley, R.D. Taylor, Scott McKnight, Ed Parish Sanders (n. 1928), John P. Meier, Nicholas T. Wright (n. 1948), Ben Witherington III, Bart D. Ehrman (n. 1960) sau Dan Brown (n. 1964), autorul bestsellerului Codul lui Da Vinci.
Astăzi, mai mult decât, oricând rămâne valabilă întrebarea: De ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu?
Această întrebarea are un dublu sens: în primul rând, se interoghează scopul Întrupării, adică de ce Dumnezeu a trebuit să vină pe lume. În al doilea rând, cineva s-ar putea întreba de ce S-a întrupat Fiul, şi nu o altă Persoană din Sfânta Treime. În fapt, cele două aspecte sunt strâns relaţionate, aşa după cum ne arată Sfântul Chiril al Alexandriei. Cu trimitere la In. 1, 12, acesta întreabă retoric: „Oare n-am fost chemaţi prin Fiul la filiaţie cei ce am primit credinţa în El şi n-am fost modelaţi după El ca nişte chipuri după arhetip?”2. Aici găsim răspunsul la întrebările noastre: fiind creaţi „după chipul” lui Dumnezeu, adică avându-L ca model pe Fiul Lui, Hristos (vezi Col. 1, 15), era firesc ca după cădere să Se întrupeze Fiul, şi nu Tatăl sau Duhul Sfânt, căci noi trebuia, în şi prin Iisus Hristos, să redobândim calitatea de fii ai lui Dumnezeu – nu prin natură, ca El, ci prin har. Aşadar, Mântuitorul Hristos este Cel Care (re)deschide calea filiaţiei: în dumnezeire este o relaţie iubitoare paternă-filială, scrie Părintele Stăniloae, ceea ce face posibil „să se întipărească şi în oameni simţirea filială faţă de Dumnezeu-Tatăl şi fraternă faţă de Dumnezeu-Fiul”. Căci „din puterea Lui de Fiu le-a dat oamenilor puterea simţirii de … fii ai lui Dumnezeu prin har”3.
Εxistă, aşadar, o strânsă legătură între creaţie şi Întrupare: creată prin şi după chipul Logos-ului divin, umanitatea a avut o „înrudire” cu dumnezeirea, a purtat în ea capacitatea de a asuma divinul. Din acest motiv, deşi este rezultatul unei iniţiative în exclusivitate divine, având izvorul în libertatea lui Dumnezeu ca Persoană, Întruparea s-a realizat doar atunci când umanitatea a fost ea însăşi pregătită să participe la comuniunea divină – şi cu conlucrarea umanităţii (acesta este sensul acelui „Fiat” rostit de Fecioara Maria).
Concepţia hristologică a Sfântului Chiril este una comună gândirii patristice, care se regăseşte afirmată cu tărie de Biserica Ortodoxă. Credinţa noastră puternică este că Iisus Hristos a fost Dumnezeu adevărat şi om adevărat; fără această unitate a celor două firi, divină şi umană, în unica persoană a Fiului lui Dumnezeu întrupat orice discuţie referitoare la persoana istorică a lui Iisus Hristos ni se pare a fi lipsită de orice relevanţă pentru omul de azi. Amintim aici extraordinarul pasaj din Sf. Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie 22”, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 3, trad., introd. şi note D. Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 84-86: ,,Cel ce a dat fiinţă întregii zidiri, văzute şi nevăzute, numai cu puterea voinţei Lui, a avut înainte de toţi vecii, deci înainte şi de facerea lumii, un plan preabun şi negrăit în legătură cu ea. Iar aceste a fost ca să se împreuneze El Însuşi, fără schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea adevărată într-un ipostas şi să unească cu Sine în chip neschimbat firea omenească. Aceasta pentru ca El să devină om, precum numai El a ştiut, iar pe om să-l facă Dumnezeu prin unire cu Sine. În acest sens a împărţit veacurile cu înţelepciune, rânduindu-le pe unele pentru lucrarea prin care S-a făcut pe Sine om, iar pe altele, pentru lucrarea prin care face pe om Dumnezeu. Sfârşitul veacurilor mai dinainte hotărâte pentru lucrarea prin care S-a făcut pe Sine om a ajuns la noi, sfatul lui Dumnezeu cu privire la întrupare aflându-şi împlinirea prin înfăptuirea lui… Odată ce au luat sfârşit la noi veacurile rânduite de mai înainte pentru lucrare prin care Dumnezeu avea să Se facă om, Dumnezeu împlinind cu adevărat întruparea Sa desăvârşită, trebuie să aşteptăm de aici înainte celelalte veacuri ce vor veni, care sunt rânduite pentru lucrarea îndumnezeirii tainice şi negrăite a oamenilor. În cursul lor ne va arăta Dumnezeu bogăţia covârşitoare a bunătăţii Lui, lucrând desăvârşit, în cei tainici, îndumnezeirea. Căci, dacă a ajuns la capătul lucrării tainice a înomenirii, făcându-Se în tot chipul asemenea nouă afară de păcat şi coborându-Se până la cele mai de jos părţi ale pământului, unde îl prăbuşise pe om tirania păcatului, desigur că va ajunge şi la capătul lucrării tainice de îndumnezeire a omului, făcând pe om în tot chipul asemenea Lui, afară de identificarea în fiinţă cu El, şi ridicându-l mai presus de toate cerurile, unde mărimea harului îl cheamă, din pricina nesfârşitei bunătăţi, pe omul care zace jos”. Iisus Hristos este Mântuitorul nostru: ceea ce El a asumat – natura umană căzută –, El a şi vindecat. Omul zilelor noastre, cufundat în depresia crizei social-existenţiale şi măcinat de grija „lucrurilor mărunte”, efemere, trebuie să redescopere pe Iisus Hristos trecut, prezent şi viitor, adică trebuie să-L redescopere pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat în istorie „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, pe Iisus Hristos euharistic şi pe Iisus Hristos eshatologic, Cel ce va să vină ca să judece lumea şi să o restaureze ca Împărăţie veşnică a lui Dumnezeu4. „Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 22), căci „precum Tatăl scoală morţii şi le dă viaţă, aşa şi Fiul le dă viaţă celor cărora voieşte” (In. 5, 21).

1 O excelentă trecere în revistă a „căutărilor” iluministe, moderne şi postmoderne ale „Iisus-ului istoric” în Ioan Ică Jr, „Canonul şi canoanele creştinismului apostolic”, în Idem, Canonul Ortodoxiei, vol. I: Canonul apostolic al primelor secole, Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 89-102. A se vedea, de asemenea, Colin Brown, Filozofia şi credinţa creştină, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2000, p. 156-164.
2 Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea a treia: Despre Sfânta Treime (PSB 40), trad., introd. şi note D. Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 158.
3 Ibidem, p. 158, nota 218.
4 D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, ed. a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 70. Marele teolog român subliniază, în opoziţie cu unele opinii catolice, că există o unitate indisolubilă între trupul personal, trupul tainic şi trupul euharistic al lui Iisus Hristos: „Trupul tainic nu e decât o prelungire a trupului personal, iar trupul euharistic e însuşi trupul Cuvântului, Care Se oferă în continuarea comunităţii bisericeşti, ca prelungire a trupului Său tainic”.