Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr
Nu există nicio îndoială că împăraţii romani invocau ajutorul diferitelor zeităţi protectoare când plecau la război. În faţa confruntării cu Maxenţiu, Constantin, ca descendent al împăratului Claudiu al II-lea Goticul care-l avea ca zeu protector pe „Sol invictus”, şi-a amintit că tatăl său, Constantiu Chlor, a respectat pe „Dumnezeul Cel peste toate”, (Deus Summus) şi nu i-a persecutat pe creştini. Astfel, el a invocat în rugăciune Divinitatea supremă (Suprema Divinitas), cerându-i să i se reveleze pentru a şti cui să i se închine cu adevărat. Aşa a interpretat el imaginea Sfintei Cruci care i s-a arătat pe cer însoţită de mesajul: „Întru acest semn vei învinge” şi urmată de descoperirea în vis a lui Hristos Însuşi. Fără îndoială că va fi consultat pe unii creştini din armată asupra semnificaţiei celor revelate şi a descoperit astfel că „Dumnezeul Cel peste toate”, invocat în rugăciune, este Dumnezeul creştinilor, Iisus Hristos. El a înţeles că, dacă semnele creştine (în special crucea şi monograma lui Hristos XP) sunt mai puternice decât riturile păgâne, folosite de rivalul său, atunci Dumnezeul creştinilor trebuie să fie Deus Summus (Dumnezeu Cel peste toate).
Experienţele lui revelatoare l-au convins că Dumnezeul creştinilor i-a răspuns la rugăciunile lui sincere şi că prin puterea Crucii şi prin invocarea numelui lui Hristos va fi biruitor. De aceea s-a convertit la creştinism, fapt care nu trebuie privit nici ca o decizie finală şi categorică în urma unei îndelungate căutări, nici ca un act de moment cu motivaţii politice. El a căutat să găsească similitudini între Dumnezeul creştinilor Care i S-a descoperit acum, şi Dumnezeul suprem (Suprema Divinitas), pe care îl adorase ca moştenire religioasă de la tatăl său. De aceea el nu a repudiat dintr-odată credinţa lui într-o divinitate păgână cum era Sol invictus, considerat mediator vizibil între Dumnezeul suprem şi oameni. Pentru el monoteismul solar de tendinţă filosofică nu era incompatibil cu credinţa creştină iar Dumnezeul suprem adorat de el până atunci nu era altul decât Dumnezeul creştinilor. Convingerea că victoria împotriva lui Maxenţiu s-a datorat intervenţiei divine (instinctu divinitatis) reiese şi din inscripţia de pe Arcul de Triumf din Roma, inaugurat la 25 iulie 315, unde el numeşte divinitatea „Fiinţă absolută”. Acesteia îi înalţă rugăciune de mulţumire în palatul imperial Palatin, şi nu lui Jupiter şi altor zei pe colina Capitoliului, conform tradiţiei romane.
Ca prim gest de mulţumire, dar şi ca dezvăluire a noii sale orientări religioase, împăratul Constantin cel Mare împreună cu Liciniu au semnat la Mediolanum în primăvara anului 313 Edictul care acorda deplina libertate credinţei creştine după trei secole de persecuţii. În prealabil ceruse augustului Maximin Daia să înceteze persecutarea creştinilor iar proconsulului Anullinus al Africii îi ordonase să restituie Bisericii proprietăţile confiscate.
Pentru că Edictul acorda la modul general libertate de manifestare religiei creştine asemenea celorlalte culte păgâne, împăratul Constantin cel Mare şi-a manifestat tot sprijinul faţă de credinţa creştină, protejând-o şi chiar favorizând-o. A acordat subvenţii în bani „conducătorilor legitimei şi sfintei religii creştine pentru a le plăti cheltuielile”, a emis legi prin care „să fie scutiţi complet de îndatoririle publice, pentru ca să nu se abată în nici un fel şi prin nici o greşeală sau neglijenţă faţă de cele sfinte de la slujirea Divinităţii şi să se poată dărui fără nici o reţinere îndatoririlor lor”, a îngrădit desfăşurarea ritualurilor păgâne, a interzis sacrificiile, a declarat Duminica (ziua de sărbătoare a creştinilor) zi de odihnă pentru toţi cetăţenii Imperiului Roman, indiferent de convingerea religioasă, a înlocuit treptat chipurile zeităţilor păgâne de pe monedele romane cu simbolurile creştine, a permis eliberarea sclavilor în biserică în prezenţa episcopului, a acordat drept de azil bisericilor şi drept de a primi donaţii, averea mereu crescândă asigurând o bază solidă asistenţei sociale.
Convins că erezia ariană, care cobora pe Iisus Hristos, Cel care I s-a revelat, la nivel de creatură, supusă greşelii şi inferioară Tatălui, tinzând să rupă unitatea de credinţă a Bisericii creştine, „cea mai înaltă sursă a adevărului, a credinţei şi templul lui Dumnezeu”, împăratul, ca „unul împreună slujitor cu episcopii” şi „episcop al celor din afară”, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). Văzând că în timpul discuţiilor episcopii se acuzau reciproc, cerându-i chiar arbitrajul, împăratul a răspuns cu diplomaţie şi fermitate: „Aceste acuzaţii vor fi judecate la timpul cuvenit în ziua judecăţii universale de către Judecătorul comun al tuturor. Mie, om fiind, nu mi se cuvine a face această judecată în care judecătorii şi acuzaţii sunt episcopi, care n-ar trebui nicidecum să se poarte astfel ca să fie judecaţi de altcineva. Aşadar, imitând milostivirea lui Dumnezeu, să ne iertăm unii pe alţii, renunţând la acuzaţii, să ne împăcăm şi să examinăm cele ale credinţei pentru care ne-am întrunit aici”. O adevărată lecţie de morală creştină dată de un împărat care, deşi nu era creştin, simţea şi acţiona ca un adevărat creştin. Acest lucru reiese şi din scrisoarea adresată Bisericii din Alexandria după încheierea sinodului: „Cei peste trei sute de episcopi convocaţi de mine, cel ce prin excelenţă mă bucur a fi împreună slujitor cu voi, reuniţi prin înţelepciune şi pricepere, au confirmat că este una şi aceeaşi credinţă, după adevărurile autentice ale legii lui Dumnezeu şi numai Arie s-a arătat cuprins de înşelăciunea diavolului, răspândind acest rău mai întâi printre voi şi apoi printre alţii, prin nelegiuita lui învăţătură. Ceea ce au hotărât părinţii este adevărul lui Dumnezeu, căci ei au fost călăuziţi de puterea Duhului Sfânt, Care i-a ajutat să ajungă la înţelegere şi unire”.
Continuarea disputelor teologice şi menţinerea dezbinării în Biserică nu s-au datorat împăratului, care credea încheiată problema ariană odată cu promulgarea crezului niceean şi cu exilarea combatanţilor lui. Criza ariană, în care, în cele din urmă, a fost antrenat şi împăratul, a continuat tot datorită nerespectării de unii episcopi a hotărârilor de la Niceea şi a dorinţei de răstălmăcire a adevărului.
Chiar dacă împăratul, motivat de dorinţa menţinerii unităţii bisericeşti în imperiu, dar şi influenţat de colaboratori apropiaţi ca Eusebiu de Nicomidia, care susţinea un arianism moderat, a favorizat prin atitudinea sa continuarea disputelor şi întărirea grupării semiariene, el nu poate fi acuzat de neglijarea păstrării şi promovării Ortodoxiei niceene prin mijloacele care îi stăteau la dispoziţie. Pe Sfântul Atanasie cel Mare, care i-a solicitat arbitrajul, nu l-a exilat la Treveri (5 februarie 336) pentru că episcopul alexandrin apăra credinţa niceeană împotriva arianismului, ci pentru că a dat crezare adversarilor lui ce-l învinuiau că ar fi ameninţat Constantinopolul, noua capitală a imperiului inaugurată la 11 mai 330, cu înfometarea prin oprirea transportului de grâu din Alexandria.
Că a primit botezul pe patul de moarte de la un episcop semiarian nu impietează credinţa lui, ci arată o realitate. Împăratul era profund ancorat în convingerile lui religioase privind creştinismul, dar nu deţinea pregătirea teologică necesară sesizării subtilităţilor dogmatice care făceau diferenţa dintre deofiinţime şi de o fiinţă asemănătoare. În plus, chiar Sinodul I Ecumenic validase botezul săvârşit şi de eretici dacă a fost făcut în numele Sfintei Treimi. Or, gruparea semiariană era, la sfârşitul domniei împăratului Constantin cel Mare, foarte puternică şi nimeni nu se gândea să reboteze pe cei botezaţi de ei.
Convins că a realizat pe deplin misiunea unui mare suveran, desăvârşind opera de restaurare a Imperiului roman începută de Diocleţian, şi că a scos Biserica lui Hristos din „Marea persecuţie”, asigurându-i prin legi civile şi bisericeşti un grad înalt de organizare administrativă şi o stabilă bază teologico-dogmatică, împăratul Constantin cel Mare, simţindu-şi sfârşitul aproape (22 mai 337), a cerut să fie îmbrăcat cu „haina strălucitoare şi purificatoare a Sfântului Botez”. Atingerea acestui moment de maximă trăire spirituală creştină a fost, pentru el, un urcuş permanent, fără întoarcere sau ezitare şi o dorinţă sinceră şi fierbinte de a înţelege tainele credinţei lăsate nouă de Hristos, Care l-a învrednicit şi pe el să-L cunoască, descoperindu-i-Se. De aceea, cerând episcopilor botezul creştin, a zis: „A sosit în cele din urmă şi clipa în care am nădăjduit atâta vreme şi la care tânjind, atâta vreme m-am rugat, ca să dobândesc mântuirea cea întru Dumnezeu. A venit vremea ca şi noi să merităm a fi însemnaţi cu pecetea nemuririi, vremea mântuitoarei pecetluiri”. După primirea Tainei Botezului şi a Sfintei Împărtăşanii, rugăciunea de mulţumire înălţată lui Dumnezeu a fost expresia deplinei bucurii şi împliniri: „În clipa asta pot cu adevărat spune că sunt fericit; acum ştiu că m-am învrednicit de viaţa fără de moarte şi că m-am împărtăşit din dumnezeiasca lumină”.
A fost înmormântat cu mare fast în Biserica „Sfinţii Apostoli”, ctitoria sa din Constantinopol. Pentru tot binele făcut Bisericii lui Hristos, el a fost supranumit „Cel întocmai cu Apostolii”, pentru că, într-adevăr, prin politica sa religioasă faţă de creştinism, a contribuit, asemenea unui apostol, la propovăduirea şi răspândirea credinţei adevărate nu numai într-o comunitate restrânsă la nivelul unei cetăţi sau a unui ţinut, ci în întreg Imperiul Roman, care se întindea din Britania până în pustiul Sahara şi de la Oceanul Atlantic până în Mesopotamia.
