Prologul istoriei constantiniene: tetrarhia

Dr. Constantin Ittu,
Cercetător ştiinţific, Muzeul Naţional Brukenthal
 
Cel ce chipul Crucii strălucind pe cer mai mult decât soarele l-ai văzut şi biruinţa semnului Domnului bine ţi-a descoperit, cu care întrarmându-te, pe toţi vrăjmaşii i-ai biruit, acum şi nouă celor ce ne plecăm genunchii înaintea icoanei tale, Sfinte Împărate Constantin, dă-ne nouă, împreună cu buna ta maică, Împărăteasa Elena, ajutor, celor ce cântăm vouă: Bucuraţi-vă, părinţii creştinilor!1
După cum este ştiut, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – în şedinţa sa de lucru din 25 octombrie 2011 – a decis ca anul 2013 să fie declarat Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, „întocmai cu Apostolii”, la împlinirea a 1.700 de ani de la Edictul de toleranţă religioasă de la Mediolanum (Milano) din anul 3132.
Epoca constantiniană este una fascinantă, punct de cotitură atât în coordonate istorice, cât şi în cele religioase. În sens cronologic oarecum mai vast este epoca în care Imperiul Roman experimentează forma de conducere politică numică tetrarhie, cu alte cuvinte, „conducerea celor patru”. Astfel, când împăratul Diocleţian a intrat în al zecelea an al său de domnie, mai precis în 293, a instituit acest sistem nou de guvernare, tetrarhia, prin care spera să surmonteze dificultăţile prin care trecea Imperiul Roman în acele decenii. Privind mai cu de-amănuntul (Fapte 18, 26), cei patru constituiau o echipă cu doi suverani cu titlul de Augustus, împreună cu alţi doi, cu titlul de Caesar : Diocleţian Augustus, cu reşedinţa la Nicomedia, în Bythi­nia (nordul Turciei actuale), Maximianus Augustus, cu reşedinţa în Italia, la Aquileia, respectiv la Mediolanum (Milano), precum şi Galerius Caesar, care îşi exercita autoritatea între Marea Neagră şi provincia Noricum, avându-şi reşedinţa la Sirmium (în Serbia actuală) şi, nu în ultimul rând, Constantius Caesar – pe numele său întreg Caius Flavius Valerius Constantius – supranumit Constantius Chlorus, datorită figurii sale blonde, cu reşedinţa la Augusta Treverorum (Trier, în vestul Germaniei actuale). Caius Flavius Valerius Constantius a fost tatăl Sfântului împărat Constantin cel Mare şi soţul Sfintei Elena.

De reţinut faptul că unitatea teritorială a Imperiului nu era ruptă, nu avea de suferit, acesta rămânând un patrimonium indivisum, în timp ce autoritatea conducătoare, la rândul ei, nu era împărţită, ci „înmulţită cu patru”. Mai mult, cei patru împăraţi formau o singură familie, una de sorginte divină (domus divina), auguştii considerându-se fraţi între ei, iar cei doi cezari, fii ai acestora, raporturile fiind ca cele dintre părinţi şi copii.
Tetrarhia fusese concepută ca un sistem de guvernare continuu, adică dacă unul dintre auguşti se retrăgea era înlocuit de cezarul său, fiind ales un nou Caesar în locul rămas vacant. Interesant este că, după toate probabilităţile, în anul 303 s-au fixat şi mai clar regulile, în sensul că, pe de o parte, cei doi Augusti – indiferent care ar fi fost ei – urmau să se retragă după douăzeci de ani (sau mai repede dacă puterile îi părăseau). Pe de altă parte, nimeni nu putea ajunge Augustus fără o ucenicie în calitate de Caesar, sub oblăduirea Augustului său.
Dar, datorită faptul că incursiunea noastră îl vizează pe Sfântul împărat Constantin cel Mare şi pe mama acestuia, Sfânta Elena, ne concentrăm asupra tatălui viitorului Sfânt Constantin, Constantius, care a purtat nişte lupte cu uzurpatorii din zona sa, uzurpatori care, ajungând în defensivă, au stăpânit numai Britannia (Anglia de azi). După lungi preparative, care au însemnat costruirea unei adevărate flote, Constantius a trecut pe teritoriul Britanniei romane pe care a luat-o în stăpânire fără prea mari dificultăţi în 296. Stabilindu-se pentru o perioadă la Eboracium (azi York), Constantius Caesar a adus pax Romana până la ţărmul Mării Nordului, iar de la Augusta Treverorum, unde îşi avea nu doar reşedinţa, ci şi cartierul general, tatăl Sfântului Constantin a respins în repetate rânduri atacurile unor triburi germanice la Rin, culminând cu o victorie zdrobitoare asupra alamanilor în anul 299. Şi astfel, tatăl celui care va aduce pacea religioasă în întreg Imperiul Roman – prin Edictul de toleranţă religioasă de la Mediolanum, din 313 – va asigura pacea politică în Occident pentru câteva decenii.

1 Acatistul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, condacul 1.
2 Hotărâre publicată în săptămânalul Lumina de Duminică, 6 ianuarie 2013; http://www.basilica.ro/stiri/bi2013-anul-omagial-al-sfintilor-imparati-constantin-si-elenaib_2572.html (9 ian 2013).