Dragoș Boicu
Cinematografia acestei veri s-a întrecut în ilustrarea ideii de eroism cu toate palierele ei şi scenariştii au creat, în consecinţă, situaţii şi provocări în cadrul cărora să se poată desfăşura protagoniştii lor, fie ei oameni sau supraoameni, care luptă împotriva teroriştilor interni (White House Down) şi externi (Olympus has fallen; Iron Man 3), împotriva invadatorilor extratereştri (Man of Steel; Oblivion), împotriva monştrilor dintr-o altă dimensiune (Pacific Rim; After Earth) sau împotriva forţelor demonice descătuşate în lume (The Mortal Instruments: City of Bones; R.I.P.D.). Chiar şi animaţiile au fost îngenuncheate de acest clişeu, transformând un rău-făcător notoriu într-un personaj pozitiv (Despicable Me 2). Deşi toate filmele sunt concentrate pe ideea forţei de a rezista în faţa dezastrului (întotdeauna extrem şi extraordinar) şi au, principial, un mesaj pozitiv, prezentarea superficială a proceselor interioare şi inflaţia de efecte speciale pe cadru le conferă acestor pelicule un aer neverosimil, infantil sau de kitsch.
La polul opus se află filmul Blue like jazz (Amar ca jazz-ul – 2012), realizat din donaţii on-line care abia au reuşit să însumeze câteva sute de mii de dolari – de-a dreptul hilar pe lângă bugetele de sute de milioane ale producţiilor mai sus amintite. Nici efectele speciale şi nici imaginea nu pot fi considerate extrem de reuşite, dar sunt cât se poate de adecvate temei. Este vorba de ecranizarea volumului „semi-autobiografic” omonim scris de către Donald Miller, care reunește sub subtitlul „Meditații non-religioase asupra spiritualității creștine” mai multe eseuri dedicate înțelegerii relației personale cu Dumnezeu.
„Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede” (Rm 1, 16).
Acestea sunt cuvintele rostite de protagonist, un tânăr îndoctrinat în tradiţia baptistă a sudului texan, înainte ca intriga să răstoarne întreaga ordine prestabilită iniţial. Filmul prezintă încercarea unui adolescent, Don Miller (Marshall Allman) de a se integra în mediul studențesc al Universității Reed din Portland (SUA) și de a-și renega identitatea de creștin pe care și-a ascuns-o din teama de a nu fi respins de către colegii săi.
Strivit între dezamăgirea produsă de comportamentul propriului său pastor şi indiferentismul religios din campus-ul universitar, Don face eforturi de a se detaşa de stereotipul texanului fundamentalist creștin, căruia îi este asimilat, chiar dacă uneori demersul de eliberare îl duce în pragul blasfemiei sau al comei alcoolice. Drumul iniţiatic al descătuşării de ruşinea credinţei este completat de intervenţiile punctuale ale unui „papă” al campus-ului, care a trăit el însuşi drama deziluziei spirituale şi îi îndruma acum şi pe alţii pe calea nihilismului.
Don se distanţează atât de mult de relaţia cu Dumnezeu, încât el însuşi ajunge să îi întrebe pe alţi creştini care îşi practicau credinţa într-ascuns: „nu este oare un pic cam primitiv să mai fii încă creştin?”
Succesiunea evenimentelor şi izolarea la care se condamnă îndepărtându-i pe cei din jur îi lasă timp de reflecţie şi, singur cu gândurile sale, trebuie să facă faţă unei crize existenţiale şi să găsească esenţa eroismului: confruntarea cu propriii lui demoni. Deşi este luat de val, Don găseşte puterea să opună rezistenţa morală vâltorii de care a fost cuprins şi să încerce să transforme într-un punct de sprijin pentru campus ceea ce ar fi putut fi începutul unui şir necontenit de orgii. Protagonistul înţelege din exemplele de lângă el că trebuie să îşi asume identitatea de creştin şi o mărturiseşte fiecărui student în parte în calitate de „papă” proaspăt ales: „Provin dintr-o subcultură care crede în Dumnezeu, în Iisus şi tot tacâmul. Am venit aici ca să scap de ea, pentru că îmi era ruşine de ea. Dar se pare că nu mi-a fost ruşine de Biserica mea, ci m-am ruşinat de Iisus… Te rog să mă ierţi pentru că nu l-am reprezentat cum se cuvine pe Dumnezeu: El nu este ca mine, Lui nu Îi este frică, nu este laş şi nu e ipocrit ca mine”. Responsabilitatea calităţii de creştin îl obligă la o dublă mărturisire pe care nu ezită să o facă în faţa tuturor: pe de o parte afirmă slava şi puterea lui Dumnezeu, iar pe de alta recunoaşte micimea şi neputinţa sa. Don ajunge să spună ca şi Sfântul Apostol Pavel: „Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (1 Co 12, 9).
Diametral opus tipului de erou hollywood-ian, care nu se teme de nimic, cade mereu în picioare, nu răspunde în faţa niciunei autorităţi pentru faptele lui şi care, chiar dacă este uneori julit, iese triumfător indiferent de situaţie, cred că Don întruchipează mult mai bine acel fel de personaj pe care l-aş urmări, după cum spun cei de la Coma, „ca să mă simt şi eu bărbat”, pentru că pune în valoare vigoarea morală şi spiritul temerar pe care le poate dobândi oricine, indiferent că are sau nu muşchi, atâta timp cât se pune sincer în faţa lui Dumnezeu şi Îi cere ajutorul.
