Să ne întoarcem la Părinți!

Nicolae Toma POSA

Dincolo de tumultul societății cotidiene, în tainițele istoriei neamului românesc, spiritul iubitor de frumos, filocalic, încă nu a pierit, dar cu greu se mai face simțit. Pentru a înțelege ceea ce neamul românesc pierde prin neștiință, este imperios necesară evocarea unui eveniment aruncat, din păcate, într-un con de umbră: împlinirea a 70 de ani de la apariția primului volum al Filocaliei românești (tipărit în tiraj mare).

Apariția Filocaliei nu doar că a însemnat revirimentul unei tradiții spirituale autentice răsăritene, detașată de conținu

tul searbăd al scolasticii apusene, ci a fost triumful unei inimi cu adevărat românești într-un climat ostil creștinismului, o inimă care a înțeles că, în ciuda oricăror constrângeri, „cu Dumnezeu, românul e tare” [Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și românism, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1939, p. 47]. Părintele Dumitru Stăniloae, exponentul principal al transmiterii bogăției filocalice în spațiul românesc, ținea să sublinieze chiar în introducerea primului volum că, în ciuda lipsei unor ediții critice asupra scrierilor Părinților filocalici, „tălmăcirea acestei comori de spiritualitate ortodoxă în limba românească nu mai poate aștepta zeci sau chiar sute de ani” [Dumitru Stăniloae, „Cuvânt înainte”, în Filocalia, vol. I, Institutul de Arte Grafice „Dacia Traiana” S.A., Sibiu, 1947, p. VIII], pentru că împuținarea izvoarelor patristice a adus cu sine un formalism secat de esența sa mistică și un misticism scindat de forma sa practică. În acest sens, Filocalia – iubirea de frumusețe – este scoasă din mediul exclusiv monastic și dăruită fiecărui om în parte ca manual de știință a sufletului, „știința prefacerii în valori practice a tezaurului credinții” [Ibidem, p. XI].

Societatea românească post-decembristă, deși deține acest neprețuit odor al spiritualității – astăzi însumând 12 volume –, nu îl cercetează, ci, mai mult, se raportează la el ca la o realitate închisă în sine, a cărei constituție nu se pliază pe necesitățile omului actual. Spre marea dezamăgire a neobositului ostenitor, Filocalia nu a devenit un fenomen spiritual și cultural [https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/filocalia-parintelui-staniloae-la-70-de-ani-de-aparitie-sfintenie-curaj], așa cum s-a dorit a fi.

Întreaga colecție filocalică stă sub semnul paradoxului. Aceste volume au apărut într-o perioadă în care a publica o carte era un lucru aproape imposibil. Primul tom se naște din stăruința și credința părintelui Stăniloae, întărite de prezența necontenită a ieromonahului Arsenie Boca, prin care se viza apărarea credinței străbune, cu asumarea riscului acțiunilor potrivnice ale Statului – un risc care descoperă o fină înțelegere a nevoilor interioare ale unui neam sărăcit de propria-i credință. Cu toate acestea, libertatea pe care a dobândit-o nația română odată cu căderea comunismului a pus în lumină și golul spiritual interior al majorității poporului. Un fenomen străin de sufletul românesc a luat amploare: mișcările de tip New-Age, mișcări ce propun dezvoltarea personală printr-o formulare „științifică” a unui sincretism cvasi-religios. În acest sens, craterul creat de prăbușirea colosului ideologic a făcut să țâșnească noi și noi „izvoare de apă”, omul ieșit de sub comunism trăind sub stigmatul debusolării.

Acest fenomen se răsfrânge până în zilele noastre, când numele de creștin pare a nu mai purta aceeași încărcătură simbolică ca odinioară. Astăzi este mai mult decât importantă cultivarea unui discernământ intim legat de o viață autentică de creștin. Asta propune și Filocalia: un discernământ aparte, duhovnicesc, prin care omul este capabil să pătrundă realitatea mistică a vieții creștine, dezbrăcată de orice forme de misticism, forme care nu se pliază deloc pe resorturile interioare ale poporului român, în care Ortodoxia și ființa națională „au format un întreg identic cu sine însuși de-a lungul întregii sale istorii, de la începuturile poporului român şi a creştinismului originar şi până azi” [Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și românism, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1939, p. 142].

Omul contemporan este omul simțirilor. Paradoxal și în chip pozitiv, omul, cu cât a aclamat mai puternic primatul exteriorității, cu atât a început să sondeze mai mult în propria-i interioritate, chiar dacă nu spre a-L căuta acolo pe Dumnezeu. Astăzi, ca și în vremurile trecute, se pune mare accent pe trăirea religiei, însă ca formă de stări sufletești ce inundă sufletul ca într-un fel de extaz indus. Acest aspect este foarte bine expus în învățăturile Sfinților Părinți, prin care se arată că simțirea mistică este treapta cea mai de pe urmă a unui urcuș duhovnicesc în care harul lui Dumnezeu și efortul omului se împletesc ca într-o cosiță. „Problema omului se plasează într-o altă lumină prin relaționarea sa ontologică cu Dumnezeu” [André Scrima, Antropologia apofatică, Humanitas, București, 2005, p. 52]. Atât timp cât simțirile extatice sunt socotite a fi valori în sine, acestea nu țin de punerea în valoare a potențialului interior al omului. Doar în măsura în care trăirea religiei este „o înaintare cu rânduială spre ținta desăvârșirii” [Dumitru Stăniloae, „Cuvânt înainte”, în Filocalia, vol. I, p. X], ea are valoare. Religia înțeleasă ca „re-legare” a omului cu Dumnezeu constituie realitatea edificatoare a umanului. Pe acest teren, misticismul practicilor new-age-iste se descoperă ca o formă profundă de sevraj spiritual, a cărui soluționare își găsește ecoul doar prin „orientarea scrupuloasă după cea mai precisă știință a sufletului” [Ibidem].

Mistica autentic creștină nu doar că certifică autenticitatea identității umane numai în raport cu Dumnezeu, dar oferă și suportul necesar împlinirii duhovnicești a omului, împlinire care își găsește imaginea în Taina Întrupării, a unirii omului cu Dumnezeu. „Omul nu poate fi determinat decât sau de Dumnezeu, sau de lume: trebuie să alegi. Tentativa umanistă a optat pentru un umanism despărțit de Întrupare, adică pentru un pseudo-umanism sfâșiat inițial de o mortală contradicție internă, căci nu poți concepe o imagine și o realizare plenară a ființei umane în afara Întrupării, care singură a restituit lumii chipul din eternitate al omului” [André Scrima, Antropologia apofatică, p. 27].

Într-o formulare scurtă, Filocalia aduce dogma în sfera practică, însoțește omul, din treaptă în treaptă, învățându-l cum să se ferească de rău și să facă binele, printr-o practică statornică. În acest sens, omul trebuie să dobândească anumite deprinderi lăuntrice, care, sub paza harului și printr-o asceză cumpătată, se vor statornici în Bine, un bine care nu este forțat, care nu se confundă cu împlinirea pur exterioară a unor norme juridice, ci se identifică cu interioritatea cea mai profundă a omului, care este chipul lui Dumnezeu în om. Cu alte cuvinte, pe măsură ce omul se sfințește, devine și bun. În acest caz sfințenia nu se pretează a fi împlinirea umanului prin propriile forțe – o pseudo-împlinire a unor forțe limitate –, ci se dobândește prin conlucrarea tainică a omului cu Dumnezeu, până la revelarea adevăratei forme a umanului și îndumnezeirea lui. De aceea accentul cade, de multe ori, pe paza gândurilor, căci „patimile pot fi topite și faptele externe pot fi îmbunătățite numai după ce omul s-a deprins să-și urmărească atent orice gând; (…) de aici înainte va crește în dragostea de semeni și va cunoaște tot mai mult tainele adânci ale vieții spirituale, pătrunzând în centrul de lumină și de fericire dumnezeiască” [Dumitru Stăniloae, „Cuvânt înainte”, în Filocalia, vol. I, p. IX].

Mesajul este unul clar: „Să ne întoarcem la Părinți!”. Să cercetăm acest tezaur pe care părintele Dumitru Stăniloae ni l-a lăsat ca moștenire a tradiției spiritualității ortodoxe – rezultatul experiențelor Sfinților Părinți așternut cu Duh pe foi de hârtie – și să urmăm cele pe care Duhul Sfânt ni le-a pus înainte, ținând seama de un lucru de netăgăduit: schimbarea pe care fiecare o așteaptă de la lume începe de la propria persoană.