Pr. Dr. Ciprian Valentin BÎLBĂ
Nichifor
Crainic considera că sfinţenia echivalează cu împlinirea umanului. „Chipul
slavei Tale sunt, măcar deşi port ranele păcatului…” cântăm la Înmormântare.
Totul este să dorim cu adevărat să înălţăm de pe fundul gropii existenţei
noastre întinate, i.e. materialiste, raza de lumină a chipului divin din noi.
Sau, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Ciprian al Cartaginei, „să devenim ceea ce am
început să fim”. Panayotis Nellas apreciază pe seama învăţăturii patristice că
omul este eikon Eikonos, chipul Chipului. Domnul Hristos este Chipul Tatălui
(Col. 1, 15), iar omul este chipul Chipului, adică chipul lui Hristos. Mai
precis, suntem chipul lui Hristos Întrupat (NELLAS, 2002, p. 59 şi 63). Aceasta
e antropologia completă, antropologia teocentrică.
Nu
cred că greşim deloc dacă vom aprecia că la scaunul Tainei Spovedaniei,
întâlnirea dintre preotul duhovnic şi credincios este circumscrisă unui „moment
profund uman”. Expresia din urmă aparţine lui Daniel Goleman şi, indiscutabil,
este insuficientă pentru a o aplica la relaţia duhovnicească. După logica din
primul paragraf, ar trebui mai degrabă să vorbim despre „un moment profund
divino-uman”, expresie de altfel preferată de noi acum. Ceea ce urmărim în
prezentarea de faţă este tocmai rostul intermediar – deci nu final – al
expresiei lui Goleman, pentru a ajunge, pas cu pas, la teandrismul Spovedaniei.
Aşa facem legătura între QE şi Spovedanie pe nivelul relaţiei interpersonale a
duhovnicului cu credinciosul.
Cercetări
mai noi ale creierului uman au ajuns să confirme biblicul: „Nu e bine să fie omul
singur” (Fac. 2, 18). E vorba despre aşa-numiţii neuroni de tip oglindă, al
căror rost este tocmai oglindirea, reflexia, a ceea ce simte celălalt (GOLEMAN,
2016, p. 126). Dacă, spre exemplu, cineva vede că un semen de-al său suferă
ceva, suferă şi el împreună cu el. Astfel se explică şi contagiunea emoţională.
Aşa funcţionează „creierul social”.
În
cadrul Spovedaniei, neurologic vorbind, lucrurile se petrec la fel. Cu alte
cuvinte, empatia lucrează de la sine. Iar emoţia se ia, se transmite de la unul
la altul şi astfel ar trebui să apară o preocupare în plus a preotului cu
privire la obiectivitatea relaţiei duhovniceşti cu penitentul.
Suplimentar,
apare şi ipostaza parenting-ului. Preotul duhovnic este, în primul rând,
părinte, tată, pentru credinciosul/credincioasa care se află sub ocrotirea
patrafirului. El poate deveni, astfel, un „ecran” pe care credinciosul poate
proiecta, inconştient – şi e extrem de important să reţinem acest lucru – o
figură parentală. Modul în care o persoană şi-a structurat relaţiile din
copilărie şi din adolescenţă cu părinţii se repercutează, zice J. Bowlby,
asupra relaţiei pe care persoana o are la un moment dat cu terapeutul ei
(BOWLBY, 2016, p. 191). Şi, de ce nu am zice noi, şi asupra relaţiei pe care
persoana o are cu duhovnicul ei la Spovedanie. Iar dacă duhovnicul nu-şi dă
seama de lucrul acesta, poate cădea foarte uşor în hamacul confortabil al unui
parenting (anti)duhovnicesc de factură emoţională, putând confunda lucrul
acesta cu trăirea autentică. Se poate crea astfel o dependenţă ritualică între
duhovnic şi credincios, concomitent neproductivă pentru ambii.
„Emoţia
este un mijloc artificial de a produce gesturi şi cuvinte care de foarte multe
ori nu corespund realităţii. Exaltarea sentimentului religios şi frazele pioase
ascund adeseori formule fariseice şi produc devieri păgubitoare. În toate
emoţiile este o plăcere, o criză de voluptate. Sentimentul trezit are nevoie de
senzaţii care la rândul lor provoacă dorinţe vagi, dar intense” (FELEA I. 1939,
p. 308-309).
În
acest context clar-obscur, mai degrabă se perpetuează decât se dizolvă
blocajele penitentului care în nici un caz nu „se întoarce mai îndreptat la
casa sa” (Lc. 18, 14). Mai uşurat emoţional, pentru moment, da. Dar mai îndreptat,
sub nicio formă. Mai trebuie ceva: „Convertirea la pocăinţă este fructul
emoţiilor şi a cunoştinţelor religioase, dar mai presus de toate este
descoperirea dragostei, atingerea misterioasă de Duhul lui Dumnezeu care atrage
spre sfinţenia Sa sufletele dornice de mântuire” (FELEA, I, 1939, p. 321).
Pentru
a se împlini scopul şi rostul Spovedaniei este, aşadar, necesară trecerea de la
„un moment profund uman” la „un moment profund divino-uman”, când tina de pe
ochii minţii este lăsată să cadă pe caldarâmul materialismului pământesc,
rămânând privirea curată ca un far călăuzitor a părintelui duhovnic. Altfel,
dacă orb pe orb călăuzeşte…
Şi
pentru a trece de la emoţie pură la puritatea convertirii autentice a
credinciosului, doar „un lucru trebuieşte” (Lc. 10, 42). „Vinde tot ce ai…” (
Mt. 19, 21), adică leapădă obiceiurile tale vechi şi urmează lui Hristos.
Canonul de în-dreptare. Mergând pe urmele lui Hristos, se creează o nouă
autostradă neuronală sinonimă cu noile obiceiuri care le înlocuiesc, nu fără luptă,
pe cele vechi. Ce faci, te face. Şi aici tot recentele descoperiri
neurobiologice ne ajută să înţelegem ce înseamnă să respectăm logica repetitivă
a canonului. Se pare că creierul nostru generează 10 000 de celule stem pe zi,
celule care se împart în două. Jumătate dintre ele generează alte celule stem,
cealaltă jumătate ducându-se acolo unde este nevoie de ele. De exemplu, pot
merge în centrul învăţării din creier (GOLEMAN, 2016, p. 137). În această
situaţie, în cazul în care un lucru este repetat de suficiente ori devine
obişnuinţă şi deprindere. Se creează chiar noi circuite neurale care susţin şi
cu timpul fac tot mai uşoară manifestarea acestui nou tip de comportament.
Întipărirea noului obicei cere un efort similar celui al dezrădăcinării celui vechi
pe care îl înlocuieşte (GOLEMAN, 2016, p. 140). Să zicem că un canon ar consta
în rostirea zilnică, matinală, timp de 40 de zile, a psalmului cincizeci. De
obicei, dacă, dimineaţa, persoana care primeşte canonul este obişnuită să-şi
bea cafeaua la televizor, dificultatea rostirii psalmului este direct
proporţională cu forţa spirituală necesară dezrădăcinării plăcerii de a privi
dimineaţa la TV. Dacă credinciosul merge pe principiul „dai voinţă, iei
putere”, atunci criza luptei va trece şi creierul se va învăţa cu această nouă
activitate. Un nou circuit neural va lua locul celui vechi, care încet, încet
va dispărea. Astfel se trece de la emoţie la har, de la uşurare la îndreptare.
Însă virtutea cere bărbăţie şi perseverenţă.
Acesta
este noul drum care înseamnă a călca pe urmele lui Hristos, a fi pe Cale. Şi
dacă preotul duhovnic a văzut şi a mers mai întâi pe acest drum
(neural-duhovnicesc, i.e. teandric), îl poate arăta apoi şi credinciosului spre
mântuirea amândurora. Un plus de obiectivitate relaţională. E un posibil
portativ de pe care se poate interpreta melodia duhovnicească a relaţiei prin
intermediul competenţelor QE.
Bibliografie:
1.
BOWLBY, John (2016). Crearea şi ruperea legăturilor
afective, Bucureşti: Editura Trei.
2.
FELEA, Ilarion (1939). POCĂINŢA – studiu de documentare
teologică şi psihologică, Sibiu: Tipografia Arhidiecezană.
3.
GOLEMAN, Daniel (2016). LEADERSHIP. Puterea Inteligenţei
Emoţionale, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
4.
NELLAS, Panayotis (2002). Omul – animal îndumnezeit, Sibiu:
Editura Deisis.
