Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 26 februarie 2018

Misiunea Bisericii Ortodoxe, ieri și astăzi

Lect. Dr. Ciprian Iulian Toroczkai
Reflecții finale (II)


Pentru a fi cu adevărat eficientă, misiunea trebuie deci să-și regăsească coordonatele sale de la începutul Bisericii, folosite de Sfinții Apostoli și preluate apoi de creștinii din primul mileniu creștin (Relevante sunt textele de la I Cor. 2, 4; II Cor. 10, 4; 13, 3; I Tes. 1, 5.). Exemplul personal al Sf. Pavel are drept temelie chiar moartea sa martirică, dovadă că el era gata să propovăduiască pe Hristos chiar cu prețul vieții sale nu doar în teorie (vezi I Cor. 9, 15), ci și în practică. Prin aceasta, Pavel devine un model de urmat nu doar în misiunea externă, ci și în cea internă a Bisericii, nu doar pentru cei cărora trebuie să li se propovăduiască Adevărul – fie că nu L-au cunoscut niciodată pe Hristos, fie că s-au depărtat de El și trebuie să revină la Hristos –, ci și pentru cei care îl propovăduiesc: toți predicatorii trebuie să păstreze intactă credința chiar cu prețul vieții lor, după cum a făcut și Apostolul, conștienți că multe suflete s-au înstrăinat de Biserică tocmai datorită nevredniciei păstorilor ei!
O primă cauză ce ar sta la baza insuccesului misionar al Bisericii ar consta în caracterul instituțional al acesteia. Misiunea nu poate fi eficientă nici dacă urmărește lărgirea puterii autoritare a Bisericii, nici dacă este practicată într-un spirit individualist (așadar dacă misiunea este rezultatul mândriei sau al originalității unei persoane, amestecată cu interesele unui grup mic ce dorește să-și impună convingerile proprii și nu să predice credința). În ambele situații misiunea este umbrită de păcatul omenesc. Pentru a da însă rezultate, aceasta trebuie să depășească orice interese individuale, de grup sau bisericești, și să nu aibă alt țel „decât pe Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit” (I Cor. 2, 2).

Aceasta înseamnă că misionarul însuși trebuie să se răstignească, lăsând la o parte rațiunile sale personale și argumentele celor din grupul căruia îi aparține, sau setea de putere lumească a instituției sale eclesiastice”. Misiunea este eficientă – continuă Stăniloae, dorind să compare adevărata misiune cu cea expusă anterior, una „falsă” sau ineficace – numai când puterea Duhului Sfânt iradiază din cel care predică pe Hristos. Această putere îl purifică în așa fel încât Duhul Sfânt poate să strălucească prin cuvintele sale, care vor fi pure și pline de puterea Duhului Care le confirmă fiind în el. Acest lucru are loc când predicatorul păstrează adevărul propovăduit de Apostoli, căci Duhul este unit cu adevărul, așadar cu Dumnezeu Care S-a întrupat în Hristos. El a fost cunoscut și propovăduit de Apostoli integral, fără modificări, așa cum s-a întâmplat într-o perioadă mai târzie (din istoria Bisericii, n.n.) de către fondatorii de noi grupuri creștine” (Vezi Ibid. p. 47).
Convingerea autorului este deci aceea că (re)descoperirea unei autentice misiuni creștine trebuie să treacă dincolo de „inovațiile” produse de-a lungul istoriei Bisericii până la perioada sa primară. Atunci misiunea a fost totală, pe deplin eficientă, fiindcă a fost efectuată de sfinți și martiri, adică de „cei care au ținut strâns Adevărul lui Hristos și, uitând de ei înșiși, au mărturisit cu puterea Duhului Sfânt. La începutul fiecărei Biserici stă un sfânt sau un martir, sau mai mulți dintre aceștia, care și-a dat întreaga sa viață, și nu doar cuvintele sau talentul, pentru a face cunoscută celorlalți plenitudinea lui Hristos pe care el o cunoștea cu certitudine. Deși el a fost sprijinit de organizații și resurse financiare, în predica sa nu au existat imixtiuni de ordin personal, de grup sau instituțional” (Ibid. p. 48).
Principala preocupare a Bisericii în lumea contemporană este de a restaura comuniune printre oameni, crede Pr. Dumitru Stăniloae, mai ales că aceștia cunosc, în mod paradoxal, din ce în ce mai mult singurătatea: „comuniunea a fost pierdută în viața marilor orașe, care nu este altceva decât pustiu, acum umplut cu mare tumult”. Faptul că Ortodoxia trezește atenția lumii apusene nu este doar pentru că predică un mesaj al unui Dumnezeu personal și iubitor, singurul Care îl poate salva pe om pe veșnicie prin împărtășirea acestei iubiri – într-un mod așadar diferit de falsul mister al esenței impersonale din religiile orientale. Atracția provine din faptul că prezintă oameni vii, aici și acum, „acea prezență delicată a iubirii, a comuniunii de credință, care sunt, totodată, puterea vieții de sfințenie”. Misiunea ortodoxă își datorează așadar superioritatea în raport cu toate celelalte nu pe superioritatea unui anumit tip de mesaj, ci pe însăși viața „predicatorilor” ei, sfinții și martirii. Doar aceștia pot să trezească cu adevărat în oameni setea de sfințenie și nemurire, dar și să le confere încrederea că această posibilitate poate fi concretizată. Puterea lor provine astfel nu din anumite calități cultural-spirituale umane, ci de la harul divin care sălășluiește în ei. „Doar sfinții și martirii pot conduce oamenii la Hristos, atrăgându-le sufletele cu puterea dumnezeiască ce strălucește în ei. Aceasta este o putere și o capacitate de a iubi care îi face să meargă până la sacrificiul total de sine. Oamenii sunt convinși că sfinții și martirii sunt rezultatul puterii divine și că și ei pot obține această putere, determinându-i, de asemenea, să devină sfinți și să se dăruiască în întregime lui Dumnezeu și semenului” (Ibid. p. 49).
Ținând cont de condiția omului de astăzi, care ar fi modul prin care Ortodoxia ar putea să răspundă nevoilor acestuia? Fie că posedă o moștenire creștină sau nu, omul contemporan posedă o acută conștiință de sine. Este un aspect de care trebuie să se țină seama, fiind conștienți însă, totodată, că însăși această conștiință acută de sine poate să-l facă pe om să-și dea seama de neputințele sale. În consecință, din labirintul încurcat al conștiinței omului modern poate să răsară dorința de a găsi un sens, un răspuns la nevoile sale spirituale, și de aici necesitatea de a se regăsi în comuniune cu ceilalți. Ortodoxia nu trebuie să piardă din vedere că omul modern „vrea de la vecinul său simplitate și puritate, așadar sinceritate”; ea trebuie deci să renunțe la antropologia sa teoretică, să fie capabilă să se preocupe de relațiile inter-umane specifice (și complicate ale) omului de astăzi.
Un alt aspect vizează depășirea aspectului autoritar-universalist în Biserică, întrucât acesta poate să devină un obstacol pentru ne-creștini să adere la ea (simțindu-se probabil dacă nu opresați, cel puțin pierduți într-un mediu care nu le recunoaște și prețuiește – ba chiar tinde să la șteargă – moștenirea cultural-religioasă). Avantajul Ortodoxiei constă în organizarea sa în biserici autocefale – mijlocul ideal de păstrarea a diferitelor caracteristici etnice. Este un model pe care-l regăsim chiar în creștinismul primar, ne atrage atenția părintele Stăniloae, amintind de „poporul agonisit de Dumnezeu” (I Pt. 2, 9-10), dar și de faptul că cel mai adesea se uită că expresia „poporul lui Dumnezeu” este precedată de o altă formulă – creștinii sunt „popor/neam sfânt”. Important este că tot Apostolul neamurilor face din calitatea sfințenie creștinilor o condiție efectivă a predicii către lume: „Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată. Voi care odinioară nu erați popor, acum sunteți poporul lui Dumnezeu...” (A se vedea Ibid. p. 50-51).
*
Într-un volum autobiografic, scriitorul german Günter Grass, laureat al premiului Nobel pentru literatură pe anul 1999, scria: „Amintirea iubește jocul copiilor de-a v-ați ascunselea. Se pitește. Înainte de orice, se lasă ispitită de cuvintele frumoase și-i place să împodobească, adeseori fără să fie nevoie. (…) Atunci când este asaltată de întrebări, amintirea se aseamănă unei cepe, care ar dori să fie decojită ca să scoată la iveală ceea ce stă scris acolo și poate fi citit literă cu literă: arareori lipsit de echivoc, adeseori scris în oglindă ori încifrat în cine știe ce fel. Sub prima coajă, ce încă mai foșnește uscat, se găsește următoarea, care, abia desprinsă, lasă să se vadă o a treia, umedă, sub care așteaptă și șușotesc a patra, a cincea. (…) Ceapa are multe foi. Ele sunt nenumărate. Abia ce i-ai jupuit una, că se și înnoiește. Tocată, te face să lăcrimezi. Abia când o decojești spune adevărul” (G. Grass 2007:9-10).
Ajuns la finalul acestei cercetări, m-am gândit la cuvintele spuse de Grass. Intenția mea a fost nu „să toc”, ci „să decojesc” ceapa. Parcurgerea „memoriei misionare” a Bisericii Ortodoxe ar fi dat deseori prilej de lăcrimat: contexte socio-istorice dificile sau chiar potrivnice, încercări eșuate de înnoire, proiecte eșuate, trădări din partea altor „frați” creștini etc. Totuși, nu doresc să închei pe un ton pesimist. Dimpotrivă, sunt sigur că în momentul de față Ortodoxia se găsește într-un moment de cumpănă în ceea ce privește vocația sa misionară (O. Clement 2015). După decenii de prigoană ideologică – și, din nefericire, nu numai… – din partea unor regimuri totalitare atee, actualul context socio-istoric este mult mai prielnic desfășurării unei misiuni eficiente, deopotrivă pe plan intern și extern. Mai mult decât atât, după foarte multă vreme istoria face că, în perioada contemporană, orice potențial eșec să se datoreze nu factorilor exogeni, ci endogeni. Cu alte cuvinte, o misiune ortodoxă eșuată astăzi, are drept cauză principală pe ortodocșii înșiși…
Sperăm că s-a înțeles acum de ce, atunci când am expus pericolele și neajunsurile lucrării misionare ortodoxe – datorate fie factorilor externi, fie interni – am încercat să oferim și soluții la acestea, pe măsura puterilor noastre. Ele nu se înscriu într-o soluție general universală, perfectă, ci – sperăm noi – într-un compendiu de principii și metode pe care să se clădească mai departe.
Bibliografie (selectiv):
Dumitru Stăniloae, “Witness Trough «Holiness» of Life”, în Ion Bria (ed.), Martyria/Mission: the witness of the Orthodox churches today, Comission on World Mission and Evangelism, World Council of Churches, Geneva, 1980; Günter Grass, Decojind ceapa, trad. Victor Scoradeț, Polirom, Iași, 2007; Olivier Clement, Viitorul Bisericii, trad. Vasile Manea, Ciprian Vidican, Patmos, Cluj-Napoca, 2015.