Pr. Dr. Cristian Munteanu
Constantin a dat mai mult decât drepturi egale creştinismului ca doctrină religioasă precisă. Clerului creştin i s-au acordat toate privilegiile cunoscute clericilor păgâni. Fiecare om putea să-şi lase proprietatea ca moştenire Bisericii, care dobândea astfel dreptul de patrimoniu. În felul acesta, concomitent cu proclamarea libertăţii religioase, comunităţile creştine erau recunoscute ca entităţi juridice legale.
Privilegii importante au fost acordate tribunalelor episcopale. Orice om avea dreptul, dacă adversarul său accepta, să mute un proces civil la o curte episcopală, chiar după ce procedurile din acel proces începuseră deja la curtea civilă. Spre sfârşitul domniei lui Constantin, autoritatea curţilor episcopale a fost lărgită şi mai mult.
Biserica începuse să se îmbogăţească din punct de vedere material prin daruri în proprietăţi funciare, provenind din sursele statului, sau prin donaţii de bani şi grâne. Creştinii nu erau obligaţi să participe la sărbători păgâne, iar influenţa creştină a dus la o anumită îmblânzire a pedepselor pentru criminali. [Un excelent studiu pe marginea semnificaţiei vieţii bizantine şi a complexităţii evoluţiei ei sub toate aspectele, de la religios la economic şi social, îl realizează Michel Kaplan, Bizanţ, trad. din franceză Ion Doru Brana, Editura Nemira, 2010, p. 15-61; vezi Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Editura Sophia, 2010, p. 48-67, vezi şi Charles Diehl, Figuri bizantine, trad. de Ileana Zara, Editura pentru Literatură, 1969, p. 56-65.]
Creştinismul a început să aibă o influenţă dominantă asupra structurilor de bază ale societăţii: familia, satul, oraşul, instituţiile civile, organizarea calendarului şi a timpului, modificând de-a lungul vremii obiceiurile, stilul de viaţă şi mentalităţile. Mai evidentă se dovedeşte această acţiune în formele de cult, în rituri, în practica pelerinajului, în construcţiile religioase, în organizarea activităţilor caritabile care încep a fi organizate şi gestionate de ,,societatea eclesială” care marchează ,,societatea creştină”. [Pentru lămuriri suplimentare vezi Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, Constantin cel Mare, primul împărat creştin – 1700 de ani de la urcarea pe tron, în Rev. Teologică, iulie-septembrie, 2006, Sibiu, p. 19-35; John Meyendorff, Teologia bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, Editura Nemira, 2011, p. 80-82.]
Încă din secolul al II-lea este menţionată practica venerării martirilor, ce s-a dezvoltat considerabil în vremea lui Constantin, mai întâi în Răsărit, apoi şi în Apus, pentru ca în ultimele decenii ale secolului al IV-lea să se desfăşoare sub patronajul clericilor ample ceremonii religioase. Centrul acestui cult al martirilor au fost mormintele lor. Pe acestea au fost înălţate diferite tipuri de monumente de la stelă comemorativă la sanctuar fastuos. Credincioşii veneau în număr impresionant la aceste morminte, unde săvârşeau rugăciuni şi intonau imne şi cântece. Pelerinii nu aşteptau de la martiri numai daruri spirituale, ci şi ajutoare pământeşti şi intervenţii vindecătoare. Martirul devenea astfel mijlocitorul lui Dumnezeu atât pentru cele cereşti, cât şi pentru cele pământeşti.
Biserica pentru bizantin nu era o putere clericalistă, deşi aceasta a existat, şi a văzut-o, şi a simţit şi depăşirile ei abuzive, ci trupul ,,celor vii şi al celor adormiţi” care participă la comuniunea omenească şi dumnezeiască. [Vezi mai pe larg la Nikos A. Matsoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. II, trad. Nicuşor Deciu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 314-316.]
De cultul martirilor a fost legat şi cel al relicvelor. Rămăşiţele martirilor făcuseră obiectul unei griji geloase încă de la început, de pe vremea când creştinii îi cereau magistratului persecutor restituirea cadavrului martirului şi îi păzeau osemintele ca pe nişte comori ,,mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul”. [Vezi spre exemplu martiriul Sfântului Policarp al Smirnei, în Ioan Rămureanu, Actele martirice, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 33.]
Pe lângă venerarea martirilor, o altă formă de devoţiune foarte populară în vremea lui Constantin a început să fie pelerinajul. El devine unul din aspectele caracteristice societăţii creştine mai ales după ce mama împăratului Constantin, Elena, în timpul călătoriei la Ierusalim, în 326, găseşte Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos. La fel cum profanarea vechiului Ierusalim a fost efectul voinţei implacabile a lui Adrian, tot aşa reinventarea noului Ierusalim peste resturile rămase din Aelia Capitolina a fost opera iniţiativei primului împărat creştin. Constantin a restaurat nu numai vechiul nume al oraşului, ci şi – sub o nouă formă – Templul său. Eusebiu de Cezareea descrie descoperirea mormântului lui Hristos sub templul lui Venus şi apoi construcţia bisericii. Pe la anul 350, mormântului i se adaugă o rotondă conică boltită. Mormântul era constituit, în forma sa finală, din trei elemente: mormântul lui Hristos într-o biserică circulară (Rotonda Învierii), Golgota (pe o stâncă aflată la 40 m est) şi Biserica Învierii (cu cinci aripi, la est de Golgota).
