Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

marți, 25 aprilie 2017

Dicționar biblic: Sabat



Lect. Dr.  DANIEL MIHOC


Rădăcina termenului ebraic șabbat (în greacă sabbaton/ savvaton) înseamnă a înceta sau a se odihni. El desemnează ziua săptămânală de odihnă, a șaptea din zilele săptămânii, care începea în seara zilei de vineri și se încheia la apusul soarelui din ziua de sâmbătă. Sabatul în Vechiul Testament.

Sabatul în Vechiul Testament

Biblia stabilește o corespondență între cele șapte zile ale creației și zilele săptămânii. Așa cum Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar în a șaptea S-a odihnit (Fac 2, 2-3), tot așa și omul, zidit după chipul Creatorului, după șase zile de muncă, trebuie să se odihnească în ziua sabatului (Ieș 20, 11; 31, 12-17). 


Israeliții au păzit sabatul încă înainte de primirea Legii. În Ieș 16 sabatul este prezentat ca un dar al lui Dumnezeu pentru poporul Său. Dumnezeu trimitea mană și poporul trebuia să o adune zilnic, cu excepția zilei a șaptea, căci Domnul dăruia în ziua a șasea o cantitate dublă de hrană. Deși înainte de Ieș 16 nu găsim nicio referire la păzirea sabatului în Israel, porunca a patra din Decalog prezintă sabatul ca fiind instituit de Dumnezeu încă de la creație: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Șase zile să lucrezi; în ele fă-ți toate treburile, dar ziua a șaptea este odihna Domnului, Dumnezeului tău; în ea să nu faci nicio muncă, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul ce poposește la tine, fiindcă în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o” (Ieș 20, 8-11).
În legislația levitică, sabatul este menționat nu doar ca zi de binecuvântare pentru trupul omului, ci și pentru sufletul său. Sabatul nu trebuia respectat doar ca o măsură igienică, ci și pentru sfințenia lui. Era ziua Domnului; timpul care trebuia consacrat în întregime Celui ce a instituit-o. Acesta era motivul fundamental pentru cinstirea acesteia. Sfințenia sabatului era marcată și prin jertfa specială care se aducea în această zi: pe lângă jertfele obișnuite, în ziua de odihnă se aduceau încă doi miei (Num 28, 9-10). De asemenea, tot în ziua sabatului se puneau pe masa punerii înainte cele douăsprezece pâini prevăzute de Lege (Lev 24, 5-9; I Par 9, 32).
În Ieș 31, 12–17 sabatul este un semn al Legământului; nepăzirea lui este un sacrilegiu ce trebuie pedepsit cu moartea (Num 15, 32-36).
Totuși, înainte de exil nu exista o disciplină foarte strictă în privința observării reglementărilor cu privire la sabat. Activitățile domestice necesare bunului mers al gospodăriei și călătoriile erau permise (IV Regi 4, 23). Sabatul trebuia să fie un timp al bucuriei, nu al privațiunilor (Os 2, 11). Episodul arestării și uciderii reginei Atalia într-o zi de sabat (IV Regi 11, 5u.) spune multe despre percepția asupra zilei de odihnă în această perioadă.
Exilul babilonian (sec. VI î.H.) marchează un punct de turnură în acest domeniu. În timpul exilului (597/586-538 î.H.) restricțiile se înmulțesc. Dacă Osea (sec. VIII î.H.) vorbea de ziua de sabat ca de una de veselie (Os 2, 13), în Trito-Isaia (cap. 56-66 din cartea Isaia, redactate spre sfârșitul sec. VI î.H.) găsim îndemnul ca „în ziua cea sfântă să nu faci ce-ți place ție” (58, 13). Profetul Ieremia și insistă asupra necesității unei stricte respectări a sabatului (Ier 17, 19– 27). Iar Profetul Iezechiel, exilat fiind împreună cu mulți dintre conaționalii săi, afirmă că una dintre cauzele căderii Ierusalimului, a distrugerii Templului și a deportării este pângărirea sabatului (Iez 20, 11-24).
În perioada exilului se dezvoltă instituția sinagogală. Membrii comunităților iudaice folosesc de acum ziua de odihnă pentru a se aduna în sinagogă. Astfel sabatul devine ziua prin excelență a rugăciunii și a studiului Legii și așa va fi și în epoca Noului Testament.
După întoarcerea din exil, printre măsurile luate de Neemia un loc important îl ocupă cele privitoare la cinstirea sabatului. Interdicțiile anterioare privitoare la purtarea poverilor (Ier 17, 21u.), comerț (Amos 8, 5) sunt întărite, cu precizarea că prin astfel de practici sabatul este profanat (Neem 13, 15-23).
Pentru o bună perioadă de timp după Neemia nu mai avem informații despre sabat. În timpul dominației seleucide, Antioh Epifanes a încercat distrugerea religiei iudaice, desființând prin lege instituțiile fundamentale ale iudaismului, între care și sabatul (168 î.H.). Credincioșii zeloși pentru Lege s-au răzvrătit și după un război eroic de trei ani au reușit să restaureze instituțiile desființate. Un episod din prima parte a îndelungatului război macabeic este sugestiv pentru atitudinea credincioșilor iudei față de sabat. Fiind atacați într-o zi de sabat, un grup de ostași iudei preferă să se lase măcelăriți decât să calce sabatul apărându-se. Evenimentul a constituit un punct de turnură în ce privește legislația privitoare la sabat. După ce au pierdut aproximativ 1000 de luptători, răsculații au hotărât ca de atunci înainte să fie îngăduită autoapărarea în ziua de odihnă (I Mac 2, 31-41). Totuși nu toate acțiunile dușmanilor cădeau sub incidența acestei hotărâri. Astfel, atunci când Pompei a construit structuri de asediu pentru facilitarea escaladării zidurilor orașului, asediații au considerat că orice acțiune de împiedicare sau distrugere a acestora ar constitui o călcare a sabatului. Astfel romanii au reușit să-și materializeze planurile fără vreo obstrucție din partea iudeilor asediați (Iosif Flaviu, Antichități iudaice, 14.4.2-3).
Cum s-a ajuns până aici? În perioada premergătoare începuturilor Creștinismului, cărturarii au dezvoltat legislația privitoare la sabat, formulând o mulțime de restricții care detaliau ce înseamnă a păzi cu adevărat ziua de odihnă. În cele două tratate din Mișna dedicate sabatului acțiunile interzise sunt sistematizate în 39 de clase. Toate cele 39 de tipuri de acțiuni sunt apoi discutate, elaborate și detaliate încât se ajunge la sute de activități pe care orice iudeu care vrea să păzească Legea trebuie să le evite în ziua de odihnă. Unele dintre ele frizau absurdul, cum este de pildă cazul unei precizări care explică ce înseamnă a nu scrie în ziua de sabat: „Cel care scrie două litere, cu mâna stângă sau cu mâna dreaptă, fie de un fel, fie de două feluri, precum și dacă ele sunt scrise cu cerneală diferită sau în limbi diferite, este vinovat...” Altă problemă tratată este dacă se poate sau nu consuma un ou făcut în ziua de odihnă! Era atât de mare numărul de acțiuni incompatibile cu odihna sabatului încât rabinii înșiși au ajuns la concluzia că păzirea zilei de odihnă conform legislației lor era aproape imposibilă. De aceea s-a răspândit vorba că dacă poporul ar păzi în detaliu toate prevederile legate de ziua de odihnă în două sâmbete consecutive, atunci ar veni Împărăția lui Dumnezeu. Sabatul în Noul Testament.

Sabatul în Vechiul Testament

Nu știm câte dintre sutele de restricții consemnate în Talmud erau în vigoare și în timpul Noului Testament, cert este că prescripții de genul celei citate mai sus avea Domnul în vedere atunci când îi acuză pe cărturari că-i împovărează pe oameni cu sarcini greu de purtat, în vreme ce ei înșiși nu le împlinesc (Lc 11, 46).
Una dintre învățăturile Mântuitorului care I-au atras dușmănia fariseilor și cărturarilor este cea privitoare la sabat. El se prezintă ca „Domn al sabatului” (Mc 2, 28; Mt. 12, 8; Lc 6, 5) și amintește că împlinirea poruncii iubirii de aproapele este mai importantă decât păzirea odihnei sabatului (Mc 3, 4). El cinstește ziua de odihnă mergând la sinagogă unde exercită dreptul pe care-l avea orice israelit de parte bărbătească de a lectura public din Scriptură și de a predica (Mc 1, 21 și par.; Lc 4, 16-21; 13, 10; In 6, 59). O cinstește însă și făcând bine celor ce aveau nevoie de mila Sa (Mc 3, 1-5; In 5, 2-15) și faptele Sale îi atrag ura implacabilă a fariseilor și cărturarilor (Mt 12, 14; Mc 3, 6; Lc 6, 11; In 5, 16). Dacă cărturarii priveau sabatul ca o finalitate în sine, Domnul învață că ziua de odihnă a fost rânduită pentru folosul oamenilor („sabatul a fost făcut pentru om, și nu omul pentru sabat”, Mc 2, 27) și că nevoile lor trebuie să aibă prioritate în fața legilor sabatului (Mt 12, 1-14; Mc 2, 23 – 3, 6; Lc 6, 1-11; In 5, 1-18). De la sabat la Duminică.

De la sabat la Duminică

Ca „Domn al sabatului” (Mc 2, 28; Mt 12, 8; Lc 6, 5), Domnul are nu numai autoritatea de a restaura înțelesul profund al poruncii a patra din Decalog, dar are și puterea de a schimba ziua săptămânală de odihnă. Nu întâmplător Învierea Sa, adică evenimentul de temelie a noii iconomii a lui Dumnezeu, a avut loc „după ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii” (Mt 28, 1). Iar primele două arătări către Apostoli au avut loc tot „în ziua cea dintâi a săptămânii” (In 20, 19.26). De aceea, ziua aceasta a început să fie numită de către creștini „Ziua Domnească” (Apoc 1, 10; Didahia, 14, 1). La începuturile Bisericii, cinstirea zilei Învierii nu a însemnat pentru creștini și abandonarea sabatului. Un timp iudeo-creștinii au continuat să cinstească sabatul, așa cum au continuat și să frecventeze sinagogile și templul, folosind aceste instituții iudaice nu numai ca loc de rugăciune, ci și ca spații potrivite pentru vestirea Evangheliei (Fapte 13, 14-47; 16, 13; 17, 2). Cu timpul, în contextul rupturii tot mai adânci dintre Biserică și iudaism, cinstirea sabatului este abandonată complet, Duminica rămânând singura zi săptămânală de odihnă a creștinilor (Fapte 20, 7; I Cor 16, 1-2; Apoc 1, 10; Didahia 14, 1).

Bibliografie

 Samuele Bacchiocchi, From Sabbath to Sunday: A Historical Investigation of the Rise of Sunday Observance in Early Christianity, 1977. Diac. Asist. Emilian Cornițescu, „Sabat și Duminică”, O XXXIII (1981), nr. 2, pp. 199-209. J.D. Douglas, M.C. Tenney, M. Silva, „Sabbath”, Zondervan Illustrated Bible Dictionary, Grand Rapids: Zondervan, 2011, pp. 1257-1259. Paul K. Jewett, The Lord’s Day: A Theological Guide to the Christian’s Day of Worship, Eerdmans, Grand Rapids, 1971. Pr. prof. dr. Grigorie Marcu, „Duminica (sinteză biblicteologică)”, în MA, XV (1970), nr. 11-12, pp. 815-822. Emil Schürer, The History of the Jewish People in the Age of Jesus Christ, 175 B.C. – A.D. 135, a new English version revised and edited by Geza Vermes, Fergus Millar and Matthew Black, vol. II, Edinburgh, 1979. Hans W. Wolff, „The Day of Rest in the Old Testament”, Lexington Theological Quarterly, 7 (July 1972), pp. 65-76.