Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

vineri, 7 aprilie 2017

Recitind istoria sau despre Pedagogia Memoriilor



 Pr. Conf. Dr. CONSTANTIN NECULA



Poate părea o modă să încerci scrierea unor me­morii. Sau o necesitate, pentru cei care reprezintă cu adevărat un punct de reper pentru istoria unei țări sau a unei comunități. Devine un gest de cutezanță intelectuală pentru câte o vedetă de 5 minute ori câte o victimă a manipulării media a ratingului câte unui pierdut în neantul informal, un act de samavolnicie culturală la câte un satrap de firmă care crede că modifică genetica intelec­tuală a lumii doar pentru că a învățat să scrie. Volumul de Memorii pe care vreau să vi-l pun la îndemână este altfel. Livia Rebreanu-Hulea, Cântecele mele. Memorii și versuri, ed. a II-a, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2016, 99 p. Pentru cei care iubesc literatura, reeditarea Memoriilor și versurilor Liviei Rebreanu-Hulea (Cântecele mele, Grinta, Cluj, 2016), sora lui Liviu Rebreanu și soția sensibilului poet Ovidiu Hulea, vă recomand poemul Povestea Tribunului din volumul Blestemul Codrului (Ed. Napoca-Star, Cluj- Napoca, 2016, 93 p.), preot greco-catolic, dar și directorul primului Liceu românesc din Aiud, înființat în 1922, e un prilej de lectură aparte. Sunt câteva pagini, un soi de sinteză de viață, dense și cochete deopotrivă, relevatoare pentru viața din Ardeal în preajma și imediat după Marele Război al Întregirii. O lectură de o după-amiază liniștită și care obligă la reflecție morală și culturală. Nu vom fi ca ei niciodată, poate că răsturnarea valorilor adusă de cenzura comunistă în cultura națională nu ne va mai conferi nici­odată verticalitatea morală pe care o avea generația lor, poate că doar generația de după copiii noștri va mai respira, cultural și moral, aerul tare al înălțimilor de atunci. Poate.
 
Unitatea de măsură a acestor memorii și versuri? O mi­nunată naivitate, curată, remarcabilă prin stil și corelarea ei cu viața celor dragi. Iar cei dragi din carte nu sunt puțini. Pentru memoria literaturii române sunt câteva pagini de reținut. Paginile despre cei trei frați care se sting la vreme de Război, inclusiv Emil cel a cărui viață constituie frământă­tura Pădurii Spânzuraților – care refuză să lupte împotriva românilor (pp. 49-52) –, frate care constituie parcă persona­jul principal al acestei frământături de memorie, un soi de înger păzitor al unei deveniri. Sunt imagini de o copleșitoare lumină. Amintirile de la Budapesta, drama sensibilului frate Virgil – cel îngropat de viu de un obuz, care cere mereu să fie îngropat sub o floare din Ardeal, cu premoniții din nefericire împlinite, minunata relație cultural-pedagogică pe care o are cu fratele ei Liviu – lecție pentru orice cultură crescută în normalitatea unui cămin ardelenesc de odinioară, ultimul Crăciun cu fratele Emil, moartea fratelui celui mic la puțin timp după a minunatului lor tată. Pentru mulți dintre cititorii tineri sunt câteva pagini de reținut: rezistența tinerei fete din Ardeal la presiunile „inamicului secular”, gesturile de românism la plecarea ostașilor români pe fronturile deschise de Imperiu, efortul de a învăța acasă poeziile lui Coșbuc, colegul de clasă al tatălui Rebreanu. Iar pentru o posibilă antologie a poeziei românești la vremea războiului ce ne-a adus România, câteva poeme sunt de nelipsit, mai ales cele ordonate, încă din 1929, în volumul „Răvașe-n tabere”, scrisori de rezistență la urâtul vremii de atunci. O memorie literară care redă literaturii române un orizont curat, limpede, de care, personal, mi-e tare dor.

Avem de-a face cu o lucrare antologică prin bogăția informațiilor și frumusețea senină a scriiturii. Paginile unei pedagogii de familie rar devoalată în scriitura noastră, creșterea culturală pe care Liviu Rebreanu o propune surorii sale, în care identifică bucuros zbaterea unei încântătoare al­cătuitoare de versuri, devine prefață unei deveniri distinse. Când ajunge pe mâna fratelui său Liviu, la 12-13 ani, acesta începe prin a-i cultiva aplecarea specială către literatură. Este remarcabil cum în doar câteva rânduri (pp. 58-62), Livia Rebreanu Hulea reușește să ne prezinte ce înseamnă un spirit vector în educația familială, în ce mod cel ce avea să devină efigia scriiturii ardelene de limbă română cultivă natural fiecărui frate, dar mai ales acesteia, mărturisitoare, calitățile umane și în ce mod le armonizează cu lumea deloc ușoară a școlii și satului ardelean. Din cătunul de margine de Imperiu, tânăra Livia se racordează la marea literatură fran­ceză și română, la filologia textelor universale, simțindu-se deseori ca într-un pension de cultură generală (p. 61), vin­decând sufletul tinerei sale surori de întâlnirile sociale ale părinților, de pierderea de timp. Admirația fetei legată de fratele său, cine să-și fi închipuit că Rebreanu era un atât de talentat pedagog și că, printre altele, se pricepea la prăjituri, la broderii – „în care ne era superior nouă, fetelor” – ori că avea un gust rafinat la rochii, „în fasoane și colorit” (p. 60). Toate ca un soi de destindere după încordata lucrare pe texte românești, ungurești, nemțești ori franțuzești. Reținem o excelentă descriere a efortului romancierului: „Totul era rafinat la el, cu toate că avea 20 de ani și era atât de matur în judecată, presimțindu-se marele literat, care atunci își aduna materialul pentru întâiul său roman și își scria primele nuvele, cu care s-a prezentat în noua lui viață, într-un mediu atât de străin, fiindcă nu-i cunoștea încă nici limba bine. Câtă trudă pe el, până și-a format vocabularul românesc, expresia și dicțiunea, și a cunoscut obiceiurile din viața țărănească, el, care a trăit tot în orașe străine...” (p. 60). Cine ar fi bănuit că giuvaergiul de metafore Liviu Rebreanu a trecut prin astfel de furci caudine ale formării. Deși acum, regândind la textele lui mari, se vede greutatea tocmai din transparența scriiturii, din excelenta cădere a limbii române în conținuturi relevante.

Cred că la Centenar de Unire este misiunea Bisericii să redescoperim credincioșilor noștri sentimentele patriotice-forță, care au dus la Învierea României Mari. De obicei căutăm doar la textele istoricilor ori politicienilor, uitând că unirea poporul a făcut-o. Un popor astăzi dezorientat, scindat și feliat de o cultură amorfă, debilă și recuzată în forul interior al multora dintre noi. Putem să ne propunem un an 2017 al descoperirii memoriei Unirii? E nevoie de efort și voință unitară în politică nu doar culturală, ci și bisericească. Avem nevoie să ne întoarcem spre memoria parohiilor, a preoților și a oamenilor vremii. Personal, cred că merită să încercăm.