TEODOR BACONSCHI
Mesajul evanghelic este universal. Se adresează tuturor
oamenilor. Tocmai de aceea, forța misionară a Bisericii a trecut frontierele
civilizaționale, ieșind din Orientul Mijlociu, cucerind spiritual Europa, cele
două Americi și o parte însemnată din Africa, sau chiar din Asia-Pacific.
Creștinismul s-a divizat lăuntric, însă dinamica lui a devenit globală. În
acest vast tablou, Ortodoxia românească pare statistic și geografic mărginașă,
deși conține filonul biblico-patristic cel mai pur, alături de suratele sale
din comuniunea Bisericilor dreptmăritoare. Pentru clerul și credincioșii
ortodocși români, lumea „mare” e tot mai aproape: ne-am integrat, ca stat, în
NATO și UE, deci suntem parte din destinul civilizației euro-americane.
Niciodată istoria noastră națională n-a fost mai clar conectată la un ordin de
mărime atât de vast. De aici au venit destule lucruri bune și, nu puține, rele.
Bine este că am deprins, după multe decenii de totalitarism, democrația, ca
sistem politic bazat pe libertăți civice și drepturile omului. Că ne-am
dezvoltat mai rapid, prin preluarea de tehnologii, mărfuri, idei și standarde
din aria occidentală, de care am fost separați printr-o implacabilă „cortină de
fier”. Profităm de libertatea de mișcare prin alte 26 de state-membre, ceea ce
a impulsionat exporturile noastre pe piața internă a Uniunii și a deșteptat
tinerimea, care profită de mobilitatea academică internațională.
La capitolul „rele”, putem pune, cu prioritate, confuzia
valorilor: am intrat în UE cu o societate încă agrară, economic involuată, dar
și cu neîncredere în oameni și instituții. După 1990, România și-a adâncit
fracturile sat-oraș, trăind drama ciocnirii mai multor mentalități greu de
armonizat. Azi, coeziunea morală a națiunii e periclitată de faptul că largi
categorii trăiesc în „timpuri” diferite. Unii, în epoca preindustrială, alții,
deja în cea postindustrială, bazată pe secularizare, cosmopolitism, relativism
moral și o identitate multiplă. Prin urmare, BOR – ca matrice a românismului –
are de asumat strategii pastorale mai complexe. Căci aceasta e misiunea ei: să
rămână „sobornicească” pe plan local. Să nu consacre, prin predica ei, un
singur model sociocultural, eminamente tradițional. Să se adapteze mai multor
audiențe, medii și așteptări. O poate face? Măcar încearcă, inclusiv prin noua
generație sacerdotală, urbană, care trăiește ea însăși în actualitate, de la
internet până la rețelele de socializare.
Am tot
pledat, în eseurile mele, pentru suplețe misionar-pastorală. Pe lângă „graiul
vechilor cazanii” (tot mai greu de înțeles), credincioșii fiecărei parohii se
află la intersecția multor altor atracții, nevoi și prilejuri care, aparent sau
substanțial, ignoră (când nu sfidează) stilul de viață „așezat”, recomandat de
Predania răsăriteană. Evident că orice creștin caută isihia, reculegerea, boieria
duhovnicească a rugăciunii și tihna liturgică. Dar tot mai puțini creștini au
timp de cultura sufletului: trebuie să alerge, să muncească din greu, să-și
susțină familia, să se educe permanent, să-și schimbe adesea meseria sau
adresa. Or, iată că tocmai acești oameni postmoderni, mai căldicei, mai
superficial sau formal uniți cu Tainele Bisericii, sunt viitorul credinței,
deci ei nu trebuie cu niciun chip înstrăinați. Cei de peste 50 de ani (iau
acest prag cu titlu simbolic) sunt frăgeziți de duritatea experiențelor
consumate, au mai obosit, sunt mai puțin atenți la ispitele lumești și mai
dornici să atingă limanul unei „concluzii” existențiale creștinești, în preajma
lui Iisus Hristos. Cei sub această vârstă, în schimb, pot rătăci durabil, sau
chiar iremediabil, deși Dumnezeu are, firește, puterea de a-i readuce, pe mii
de căi numai de El știute, înapoi în Casa Tatălui ceresc. Pentru a fi
universală în propria ogradă, Biserica are însă vocația de a-i deprinde pe toți
cu frumusețea mântuitoare a Bunei Vestiri, dincolo de varietatea creației
omenești, de chipul schimbător al succesivelor generații și de spiritul
capricios al istoriei. „Plinirea vremii” s-a petrecut irepetabil, în Bethleemul
Iudeii. Adaptarea la vremuri se face necontenit…
