Misiunea Bisericii Ortodoxe și provocările sale interne (III)

Continuarea părții a II-a

  

2. incapacitatea diferențierii între diversitatea naturii parohii­lor. Astăzi există o multitudine de provocări la adresa înțelegerii ortodoxe a naturii și a rolului parohiei. Astfel, mitropolitul Emi­lianos Timiadis scria: „Schimbarea unei atitudini de obstinaţie nu a fost niciodată uşoară. Acţiunile înnoitoare întâlnesc deseori o rezistenţă enormă. Deşi din punct de vedere eclesiologic o parohie face parte din Biserica universală a lui Hristos, totuşi, ea este constituită dintr-o comunitate de oameni, bărbaţi şi femei, care se luptă cu piedici şi greşeli, şi care se împotrivesc deseori să înainteze mai departe pe calea creştină şi să se lase puşi la încercare. Undeva pe traseu progresul a fost oprit, iar parohia ne apare ca fiind statică şi alcătuită din parohieni egoişti” (E. Timiadis 2001:5). Într-adevăr, acest egoism care, din nefericire, tinde să predomine în societatea (post)modernă a consume­rismului, are grave repercusiuni atât la nivel individual, cât și comunitar (Detalii la C.I. Toroczkai 2015:415-435).

Principala sarcină a teologiei misionare ortodoxe constă în reevidențierea parohiei ca spațiu comunitaro-eclesial în care are loc mântuirea deopotrivă a celor „dinăuntrul” și „dinafara” Bisericii. Acesta este un act prin excelență terapeutic; niciodată nu ar trebui să uităm funcția parohiei ca „celulă” primară a Bisericii, sau, altfel spus, ca mediu în care se realizează unirea concretă cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos și împărtășirea cu harul sfințitor al Duhului Sfânt (vezi C.I. Toroczkai 2016:9).

Parohia e așadar spațiul eclezial în care se mântuiesc creștinii, e „laboratorul Învierii”. Dar acest spațiu nu e unul uniform. Într-un fel apare o parohie la oraș, în alta la sat, în cu totul alt fel într-un megalopolis. Apoi, diferă o parohie într-o țară majoritar ortodoxă (cum ar fi în Rusia, România sau Ser­bia), de alta aflată într-un loc în care ortodocșii sunt minoritari, fie în Apusul Europei sau America de Nord, fie în țări majoritar musulmane (Irak, Siria, Egipt) sau în care predomină alte religii (de ex. India). Dăm un singur exemplu: acum câțiva ani, am luat parte la o consultaţie inter-ortodoxă, organizată sub auspiciile Consiliului Mondial al Bisericilor: „Contribuţia ortodoxă la o teologie a păcii drepte”, 17-22 octombrie 2010, Saydnaya (Siria) (https://www2.bc.edu/~simion/ipsec/syriabooklet2. pdf). Aici, într-o discuție neoficială, un participant mi-a măr­turisit că, în Iran, sunt musulmani care sunt „creștini fără să se boteze”. Ei se împărtășesc, dar fără să fi primit Taina Botezului, fiindcă acest lucru ar atrage prigoana (și chiar moartea) nu doar a celui convertit, ci și al celorlalți creștini care l-au primit în comunitatea lor. Indiscutabil, această situație contravine în mod flagrant acriviei canoanelor, putând fi acceptată doar în spiritul iconomiei acestora (ca dovada concretă a „botezului dorinței” despre care unii abia mai citim în câte un manual de drept canonic). În același timp însă, este și dovada ignoranței majorității dintre noi față de alte contexte socio-politice și religioase în care își duc existența și își desfășoară activitatea membrii altor Biserici Ortodoxe…

Nu mai puțin complexă devine însă și situația ortodocșilor chiar din Europa. În fața unei dublei mișcări – pe de o parte, a emigrării unei mari mase de lucrători din Sud-Estul Eu­ropei către SUA și Vestul Europei, pe de altă parte, fluxul masiv tocmai spre aceste spații geografice a emigranților musulmani – are loc intersectarea unor realități multietnice, multiculturale și multireligioase ce ridică provocări de natură politică, socială, economică, culturală, dar și religioase tuturor factorilor implicați.

Reacția tradițiilor creștine catolică și protestantă, multă vreme dominante în Europa Occidentală, a fost diversă, uneori ambivalentă, așa cum reiese din evocarea unui teolog misionar romano-catolic: „Un număr considerabil de parohii au adoptat o atitudine deschisă şi milostivă asupra primului val de muncitori imigranţi ajutându-i în diverse moduri: ajutor material, asistenţă în procedurile legate de autorităţile locale, acţionând ca mediatori, uneori oferind ajutor în învăţarea limbii. Incintele parohiilor sau alte locaţii au fost puse la dis­poziţia acestor comunităţi pentru petrecerile, căsătoriile sau, uneori, chiar şi pentru rugăciunile lor. Această generozitate ar fi putut fi însoţită de o anumită condescendenţă, dar, de obicei, reieşea din mărinimie.

Pe măsură ce comunităţile diverselor credinţe creşteau, tot aşa se întâmpla şi cu ezitarea din partea comunităţii ca­tolice. Cererile acestor comunităţi religioase, în special ale musulmanilor, creşteau şi tonul lor începuse să fie mai ridicat. Acum nu mai era vorba despre a împrumuta un loc pentru rugăciune, ci despre a-l obţine, astfel că a apărut problema vânzării surplusului de proprietăţi catolice. De asemenea, a apărut şi problema atitudinii care ar trebui adoptată față de copiii care aparţin altor culturi religioase, dar care frecventea­ză cursurile şcolilor catolice. Ce educaţie religioasă ar trebui să primească? La ce tradiţii catolice ar trebui să ia parte toţi? Pe măsură ce autorităţile locale au ajuns la o înţelegere, în felul lor, în conformitate cu pluralismul religios, distanţarea populaţiei catolice creştea. Anumite autorităţi locale, ajutate şi favorizate de mijloacele media, păreau că întrec limitele pentru a arată că respectă toate tradiţiile – cu excepţia creşti­nismului. Astfel că luminile se puteau înălța de Diwali, dar nu şi de Crăciun, şi fără scena Naşterii, vă rog. O atenţie specială o aveau Ramadanul şi ‘Id-ul, dar postul Paştelui şi Paştele erau neimportante… Toate acestea au contribuit la generarea frustrării printre adepţii catolici şi chiar al resentimentului că ceilalţi primeau un tratament special. Astfel că asta a dus la crearea unei comunităţi parohiale mai intime.

În ultimii ani, în special după evenimentele din 11 septembrie 2001 şi atacul cu bombă a trenului din Madrid din 11 martie 2004 a apărut o nouă formă de teamă, ameninţarea teroristă asociată cu un anumit tip de islam. O gamă variată de evenimen­te au justificat această convingere, astfel că atitudinea asupra islamului şi musulmanilor tinde să fie una de suspiciune. Dar mai există încă un aspect care poate fi luat în calcul: conştienti­zarea faptului că persoanele care aparţin altor comunităţi au mai mulţi copii decât creştinii, incluzând catolicii (din nefericire, și ortodocșii, n.n.). Astfel că balanţă comunităţilor religioase se schimbă. În plus, celelalte comunităţi de multe ori par mai animate decât comunitatea noastră parohială. Putem lua în calcul şi faptul că anumiţi musulmani nu îşi ascund dorinţa de a câştigă Europa la islam, văzând religia lor ca soluţie la decăderea morale a Occidentului. Toate acestea nu creează în prezent o atitudine defensivă a creştinilor?” (M. Fitzgerald 2006:60-62)

Am redat această lungă mărturie fiindcă provocările pe care le ridică faptele amintite sunt valide și pentru o parohie ortodoxă din diaspora. Oare este acum momentul, mai mult ca niciodată, să ne reamintim că Sfânta Scriptură subliniază faptul că toţi oamenii sunt creaţi de Dumnezeu, provin din aceeaşi obârşie şi împart acelaşi destin comun pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru ei? Dacă da, cât de mult trebuie să accentuăm elementele pozitive din cadrul anumitor tradiții religioase ale lumii, și cât de mult să încercăm să depășim diferențele ineren­te față de adevărata credință în Domnul nostru Iisus Hristos?

Înainte de toate, atitudinea Bisericii este aceea de respect pentru adepţii altor religii, bazate pe valorile găsite în ele. Episodul discursului Sf. Ap. Pavel în Areopag este relevantă în acest sens (vezi F. Ap. 17, 16-34). Dar tocmai respectul profund față de semeni determină și reacția „inversă”, misio­nară, a creștinilor ortodocși: denunțarea aspectelor negative, respectiv încercarea promovării Evangheliei la cei cu care intră în contact. Este vorba aici de valoarea aplicării discernamân­tului – recunoaștarea faptul că celelalte religii (și confesiuni creștine) pot reflecta „o rază a adevărului” care să ne edifice pe toţi”, ceea ce nu înseamnă însă că totul este luminos în ele şi că nu există umbre. (Pe de altă parte, acestă stare de smerenie, de păcătoșenie a tuturor oamenilor, trebuie să îi vizeze și pe ortodocșii înșiși. Este un aspect asupra căruia vom reveni).

Amintim așadar o regulă generală pe care o enunța, cu valoare programatică, același teolog catolic, Arhiep. Michael L. Fitzgerald (Ibid. p. 62): „Aceste umbre menționate arată că nu trebuie să ne fie frică să luăm o atitudine critică față de alte religii, atâta vreme cât suntem pregătiți, pe de altă parte, să recunoaștem multele elemente nobile și frumoase pe care le conțin”. (Desigur, și reversul este valabil: nu trebuie să ezităm să recunoaștem greșelile din creștinism, mai ales cele practice, fiind însă la fel de dispuși să-i surprindem bogățiile. Mai exact, există o regulă ce ar trebui întotdeauna urmată: să evităm să comparăm idealurile unei religii cu defectele alteia, și invers. De asemenea, să evităm să comparăm idealurile principiilor unei religii cu greșelile individuale ale membrilor altor religii. A cădea în aceste greșeli este echivalent cu a promova segrega­rea, ruptura între religii, în detrimentul dialogului promovat de pluralismul religios, iar efectele se răsfrâng asupra realitățiilor concrete, adică tocmai asupra vieții parohiei ca Biserică locală.)

Rolul parohiei nu poate fi înțeles în afara poziției episco­pului în Biserică, căci episopatul are o tradiție apostolică și reprezintă mărturia Bisericii față de ceilalți oameni. Slujirea episcopală este, astfel, incluzivă. În chip firesc, slujirea epi­scopului se îndreaptă în primul rând spre dioceza pe care el o păstorește. În ceea ce-i privește pe oamenii de alte religii, rolul episcopului nu este unul pasiv, căci iubirea ce stă la baza lucrării pastorale este iubirea hristică, ce posedă o dimensiune universală. Drept urmare, episcopul trebuie să aibă o prezență activă în societate, adică să promoveze dialogul (Și asupra acestui aspect vom reveni).

Dar același rol pe care-l are episcopul trebuie să-l aibă și preotul în parohia sa. În mod concret, sunt formulate câteva dintre inițiativele pe care acesta din urmă ar trebui să le aibă în raport cu membrii altor religii ce se găsesc în parohia sa: 1) vizitele la spital: la fel și în cadrul spitalelor, unde preotul poa­te arăta compasiune și înțelegere pentru oameni de credință catolică sau de altă religie; 2) vizitarea locurilor de muncă: în special atunci când se celebrează o sărbătoare, preotul poate să treacă pe acolo pentru a-i saluta pe cei prezenți; 3) vizitarea liderilor locali ai altor religii: un act de fraternitate colegială, prin care s-ar consolida relațiile ecumenice oficiale și la un nivel local; 4) participarea la întruniri interreligioase organizate de autoritățile locale.

Iarăși, nu trebuie uitat că parohia nu este formată exclusiv de preot. Acesta, în slujirea sa pastorală-misionară, se cuvine să fie ajutat și de diaconi, și de credincioșii pe care-i păstorește. Este un fapt valabil și în relațiile interreligioase, la nivel local, practic. Astfel, grupuri de simplii credincioși pot să facă vizite la vecinii lor ne-creștini, sau la spitale, pentru a oferi sprijin; un preot asistent (sau un diacon) poate lua parte la întrunirile frățești cu liderii altor religii; un membru marcant al parohiei, chiar și laic, poate să răspundă invitației oferite de autoritățile civile pentru manifestări interreligioase. La fel de important, preotul trebuie să-i țină pe toți membrii parohiei sale la curent cu aceste evenimente. Fiecare trebuie să se simtă vizat și impli­cat în acest dialog interreligios, care nu are loc doar la mesele rotunde oficiale, ci începe chiar din pragul casei fiecăruia.

Tot ceea ce s-a spus până acum nu poate fi însă realizat decât dacă membrii parohiei știu ceva despre membrii de alte religii ai comunității. Nu poți lua parte la celebrarea unei sărbători – cum ar fi Id al-Fitr, sărbătoarea încetării postului Ramadanului, Id al-Adhă, Sărbătoarea Sacrificiului, legată de plerinajul la Mecca (Hajj), sărbătoarea Vesakh a budiștilor sau Diwali al hindușilor – dacă nu știi ce anume sărbătoresc ceilalți. În aceeași măsură, anumite întrebări privitoare la credința și istoria celor de alte religii, dar care trăiesc lângă tine, nu-și pot găsi răspunsul în ignoranță. Dimpotrivă, aceasta produce frică de inhibiție față de contacte. De aici survine necesitatea unei educații, necesitatea de a-l cunoaște pe celălalt mai în profunzime.

De unde pot proveni aceste cunoștințe? Cine este cel mai îndreptățit să le ofere? În ziua de astăzi, principala sursă de informare o oferă internetul, și mulți apelează la resursele electronice pentru a găsi răspunsuri la întrebările care-i ma­cină. Dar preotul nu are defel un rol marginal: el poate să for­meze grupuri de studiu, unde cei care se întâlnesc să poată să înțeleagă mai amănunțit informațiile, să dobândească un punct de referință prin prisma căruia să asimileze aceste informații.

Nu ar fi lipsit de importanță ca preotul să organizeze o bibliotecă parohială, în care să se găsească, pe lângă lucrări fundamentale creștine sau de cultură, și lucrări despre prin­cipalele religii ale lumii, și mai ales despre acele tradiții reli­gioase cu care membrii parohiei sale iau cel mai des contact.

Toate cele spuse aici redeschid discuția în jurul unei probleme de mare impact în activitatea misionară ortodoxă: clericalismul excesiv și pasivismul laicilor.

Bibliografie (selectiv): Mitropolit Emilianos Timiadis (2001), Preot, parohie, înnoire. Noțiuni și orientări pentru teologia și practica pastorală, trad. Paul Brusanowski, So­phia, București; Ciprian I. Toroczkai (2015), „Role of the Parish in the Fulfilment of the Mission of the Church. Con­tribution of Fr. Professor Ion Bria (1929-2002)”, în Laurențiu Streza, Vasile Vlad, Florin Dobrei, Radu Trifon, Alexandru Vlad (eds.), Postmodernism – A Challange to Contemporary Christianity, Felicitas Publishing House/Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Stockholm/Deva; Idem (2016), „Pa­rohia, rolul preoților și al laicilor în misiune”, în Telegraful Român 164, nr. 5-8; Michael L. Fitzgerald (2006), Interfaith Dialogue. A Catholic View (cu J. Borelli), London – NY.