Aspecte socio-politice ale
perioadei
Într-o perioadă în care instituţia
familiei este tot mai mult afectată de decizii legislative care o ameninţă în
integritatea şi componenţa sa, am socotit de cuviinţă să fac o mică prezentare
a legislaţiei constantiniene cu privire la instituţia familiei şi pericolele
care o vizau în perioada la care ne referim.
Împăratul Constantin cel Mare a
arătat o grijă deosebită faţă de instituţia familiei, conştient fiind că pacea
socială putea fi controlată prin această instituţie-cheie. De aceea, mai mult
de 1/5 din legislaţia care s-a păstrat de la el este dedicată reglementării
familiei şi căsătoriei. În domeniul familiei, legislaţia constantiniană
dovedeşte două preocupări majore. Una este legată de conservarea patrimoniului,
multe legi privind testamentele scrise, donaţiile între soţi, repudierea,
tutela şi curatela, iar cea de-a doua a reprezentat-o protejarea soţiilor,
văduvelor şi a copiilor minori.
Venirea la putere a împăratului
Constantin a avut loc într-o perioadă ce a urmat unor mari zbateri şi conflicte
civile, ce au determinat o bulversare totală a societăţii romane şi a ordinii
sociale a acesteia, adică o separare clară între conducătorii civili şi
militari, o nevoie de împărţire clară între păturile sociale, precum şi
apariţia unor noi instituţii cu impact social, în special a Bisericii Creştine.
Organele puterii civile nu erau singurele care instituţionalizau aceste
schimbări. Reglementările canonice elaborate de anumite sinoade în timpul
domniei lui Constantin au reliefat şi ele nevoia unei reglementări în domeniul
familie şi căsătoriei. Astfel au fost sinoadele de la Elvira şi Neocezareea,
care şi-au dedicat aproape jumătate din reglementări acestor domenii. Trebuie
să menţionăm aici că, începând cu primul secol, creştinismul a fost predominant
o religie urbană, îmbrăţişată de clasele de mijloc şi cele de jos şi, cu
excepţia oraşelor mai mari din vest, cum sunt Roma sau Cartagina, era foarte
răspândit în jumătatea răsăriteană a imperiului. Conform unei estimări, în anul
312 creştinii reprezentau 5% din populaţia imperiului, deşi proporţia era şi
mai mică în partea de apus [Judith Evans Grubbs, Law and Family in Late
Antiquity, Claredon Press, Oxford, 1995, p. 8].
Anularea amenzilor pentru
celibatari
Aspectele financiare legate de
căsătorie şi de moşteniri au reprezentat un mare interes pentru jurişti şi
pentru cei din clasele de sus ale societăţii romane. De aceea, în prima parte a
domniei sale, Constantin s-a dedicat acestor chestiuni legate de transferul de
proprietate în cadrul familiei.
Augustus a hotărât a fi aplicate
amenzi celor care nu respectau legile promovate de el pentru încurajarea
căsătoriei şi a procreerii, acestora din urmă fiindu-le restricţionat dreptul
de a primi moşteniri sau donaţii. Bărbaţii necăsătoriţi cu vârste cuprinse
între 25 şi 60 de ani şi femeile cu vârste între 20 şi 50 de ani nu puteau
beneficia de donaţii şi moşteniri lăsate lor de oricine care nu avea un grad de
rudenie de cel mult gradul şase. Celor cărora erau căsătoriţi, dar nu aveau
copii (orbi) le era confiscată o jumătate din donaţie sau moştenire [Ibidem,
p. 123]. Pe de altă parte, cei care erau căsătoriţi şi aveau copii, respectând
astfel prescripţiile legale, erau răsplătiţi prin acordarea de diverse
privilegii, astfel: bărbaţii căsătoriţi primeau unele drepturi prin care puteau
accede mai uşor la poziţiile senatoriale sau în conducerea municipiilor, iar
femeile cu cel puţin trei copii primeau ius liberorum, care le
permitea să îşi desfăşoare activitatea şi să îşi conducă propriile afaceri fără
nevoia de a avea un tutore sau reprezentant legal.
Aceste prevederi legislative ale
lui Augustus au produs multă iritare la Roma în sânul claselor sociale înalte,
mai ales datorită faptului că legea încuraja informările cu privire la cei care
încălcau prevederile legale în acest sens. Conform lui Tacitus, această lege a
determinat creşterea numărului de informatori (delatores), a căror
activitate a semănat frică şi suspiciune în rândul familiilor senatoriale [John
Noel Dillon, op.cit., p. 76]. Trebuie spus că aproximativ 20% din
căsătorii nu se soldau cu naştere de prunci, iar alte 20% aveau parte doar de
băieţi şi alţi 20% doar de fete. Într-o societate premodernă, orice femeie se
considera că trebuie să nască 5 copii pentru a asigura perpetuarea.
Infertilitatea care caracteriza societatea romană avea diferite cauze, printre
care sarcinile premature, infertilitatea, condiţiile sanitare precare sau
absenţa soţilor pentru luni perioade de timp. Legislaţia promovată de Augustus
în acest domeniu a produs supărare, nu atât prin faptul că nu se puteau primi
moşteniri, mai ales în rândul claselor sociale înalte, ci mai ales datorită
faptului că se acordau amenzi şi penalităţi pentru o situaţie care era oricum
dureroasă din punct de vedere social (acest lucru fiind cauzat de inferitilitate
şi, astfel, de imposibilitatea de a transmite pe cale directă moştenirea către
un descendent).
Împăratul Constantin va fi cel care
va căuta să schimbe aceste lucruri. Nu trebuie să ne gândim acum că el a fost
împotriva ideologiei romane tradiţionale care privea legitimarea căsătoriei şi
a procreerii. Dimpotrivă, legislaţia sa arată ostilitatea împăratului faţă de
orice formă de uniune care era contrară legislaţiei romane. Ceea ce îl deranja
pe împărat era însă activitatea acelor informatori (delatores), socotiţi
a fi o năpastă pentru viaţa Imperiului roman şi exploatarea cetăţenilor de
către angajaţii imperiali care a escaladat în ultima parte [Judith Evans
Grubbs, op. cit., p. 132]. Mare parte din legislaţia constantiniană din
prima parte a activităţii sale de conducător a privit în special situaţia de la
Roma, ca semn al bunăvoinţei împăratului şi al dorinţei de a eradica abuzurile
predecesorului său, Maxenţiu. De aceea, în timpul activităţii sale, Constantin
a emis diferite legi prin care îi sancţiona pe acei delatores şi pe
funcţionarii imperiali care îşi depăşeau atrubuţiile. Chiar foarte devreme,
după cum reiese din legislaţia emisă, împăratul a căutat să aşeze interesele
cetăţenilor privaţi deasupra celor ale fiscului imperial.
Acum, Constantin va emite legi care
vor viza şi transferul de proprietate în cadrul familiei, în mod special între
părinţi şi copii. Cunoscând nemulţumirile claselor sociale (în special ale
celor de sus) referitoare la succesiuni, Constantin a introdus reforme
importante care vizau ca transferul de proprietate între părinţi şi copii să
fie posibil a fi realizat într-un mod mai simplu şi fără atât de multe
restrângeri de ordin legislativ. Pe 5 septembrie 315, printr-o lege ce a fost
citită în Senat, împăratul Constantin decreta că un tată va deţine uzufructul
până la moartea sa, în cazul acelui bona materna, reprezentând
proprietatea lăsătă de către mamă pentru copiii ei, în cazul în care aceştia
din urmă erau încă sub tutela părintească, patria potestas [John Noel
Dillon, op. cit., p. 76]. Tatăl nu va avea dreptul să o
înstrăineze sub nicio formă. Dacă moştenitorul ieşea de sub această patria
potestas, atunci tatăl trebuia să îi cedeze dreptul de proprietatea, dar
fiul trebuia să îi dea tatălui 1/3 din proprietatea în cauză, pe care tatăl
putea să o înstrăineze.
Constantin a confirmat, aşadar,
prin legi ceea ce el considera a fi lucrul cel mai bun a se realiza în
practică. De aceea, nu se poate spune că împăratul a fost influenţat în
adoptarea şi promovarea acestor legi de vreo tradiţie răsăriteană, acest lucru
fiind de altfel greu de crezut a fi putut fi realizat şi promovat în Roma. Dar
legile lui Constantin cu privire la transferul de proprietate a continuat.
Astfel, în 318 el a emis o lege prin care permitea ca o mamă să poată primi
succesiunea în urma unui copil ce a decedat după ce a ajuns la maturitate,
chiar dacă ea a omis să stabilească un tutore pentru el. Tot în acelaşi an,
împăratul a decretat că darurile dintre părinţi şi copii urmau a fi valide
chiar dacă nu s-a respectat întru totul procedura impusă de dreptul roman [Ibidem,
p. 77].
Dorinţa lui Constantin de a
facilita transferul de proprietate în sânul aceleiaşi familii şi de a lovi în
activitatea acelor delatores s-a concretizat într-una dintre cele mai
cunoscute legi ale sale, anume edictul prin care erau anulate amenzile
instituite de Augustus pentru celibatari. Această lege a fost emisă la Sardica
în 31 ianuarie 320 şi făcută publică la Roma la 1 aprilie 320 [Ibidem],
fiind adresată poporului, aceasta fiind o caracteristică a legilor
constantiniene. Astfel, cei care erau consideraţi a fi celibatari pe baza
vechii legi puteau trăi liniştiţi acum, iar cei care erau socotiţi a fi fără
copii (orbus) nu mai erau amendaţi în aşa măsură încât să fie afectaţi
de aceste amenzi [Judith Evans Grubbs, op. cit., p. 119].
Pr. Emanuel TĂVALĂ
