1.
PC Părinte Protopop, care sunt provocările actuale pentru românii din Europa
Occidentală și cum s-au schimbat față de acum peste un sfert de veac?
Cred
că lucrul cel mai evident din punctul meu de vedere este faptul că Europa
Occidentală a devenit pentru mulți români stabiliți aici a doua casă, întrucât
ei au reușit să își consolideze o situație socială și un stil de viață de care
sunt mulțumiți. Avem încă un procent semnificativ de mobilitate a
credincioșilor în parohie, dar el este oarecum mai mic în comparație cu anii
2012-2017.
Provocarea
principală rămâne cea legată de identitate. Într-o lume multiculturală,
românii, ca și alte grupuri etnice, sunt expuși unei presiuni socio-culturale
inevitabile, ceea ce poate duce la o diluare accentuată a identității de neam
și de limbă și, implicit, de credință. Deși s-a constatat prin studii de
specialitate că acei copii care își cunosc bine limba maternă pot învăța mult
mai bine limba germană și în ciuda faptului că statul german încurajează și
finanțează multilingvismul, considerându-l important în procesul de integrare,
unii români, printr-o greșită înțelegere a conceptului de integrare, au încetat
a mai vorbi limba română cu copiii, cu gândul de a îi susține în învățarea, în
primul rând, a limbii germane. Neînsușirea limbii române de către copiii noștri
duce la o restricționare a accesului lor la cultura română și, implicit, la
credința ortodoxă, pentru care există mult mai multe resurse în limba română
decât în limba germană.
Care
sunt provocările în rândul clericilor în ceea ce privește misiunea în
comunitățile de români din Protopopiat, și nu numai?
Cea
mai mare greutate pentru pastorația din diaspora vine din faptul că cei mai
mulți preoți sunt nevoiți să lucreze în domenii de multe ori complet diferite
de slujirea pastorală, pentru a-și câștiga existența, întrucât în cele mai
multe cazuri parohia nu poate susține financiar activitatea preotului. Acest
lucru înseamnă un efort extraordinar pentru slujitorii Sfântului Altar. Mulți
dintre ei nu au nicio zi liberă pe săptămână, întrucât în timpul săptămânii
sunt la serviciu, iar seara și mai ales în weekend sunt implicați în activități
pastorale. Nu este un lucru deloc ușor să vii după opt sau zece ore de lucru și
să mergi la spitale sau în alte locuri unde este nevoie urgentă de asistență
religioasă. În plus, preotul este principalul reprezentant al comunității în
relația cu autoritățile locale. Astfel, pastorația noastră nu se limitează doar
la probleme de ordin religios, ci se extinde la tot ceea ce presupune procesul
de integrare al comunității.
2.
Care sunt categoriile de vârstă cele mai afectate de fenomenul migrației care a
luat amploare în ultima vreme?
Pastorația
din diaspora este preponderent o pastorație a tinerilor, dar și a adulților cu
vârsta medie de 40-45 de ani. Atunci când revin în România și slujesc într-o
parohie, văd că lipsesc tinerii. Unde sunt ei? Răspunsul este simplu. Foarte
mulți sunt în dispora. Imaginea unei nopți de Paști, când, ca și în România,
vin cei mai mulți oameni la Sfânta Biserică, este copleșitoare. Te uimești
văzând atât de mulți tineri și te întristezi în același timp gândindu-te că
țara a rămas fără ei. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Serafim și
Preasfințitul Părinte Episcop-Vicar Sofian ne-au învățat să privim acest
fenomen ca pe unul dureros, și nu ca pe unul îmbucurător.
Se
resimt românii sufletește după ce iau drumul străinătății?
Viața
în străinătate este, cel puțin în primii ani, o povară pentru cei mai mulți
români veniți aici. Dorul de cei dragi, dorul de locurile natale, contactul
social redus în comparație cu cel de acasă, diferențele culturale evidente,
dificultățile legate de limba germană, formalitățile multe și complexe care trebuie
efectuate la început, instabilitatea inițială, întrucât foarte puțini sunt cei
care primesc de la început un contract de muncă nelimitat, toate acestea
influențează mult starea sufletească a păstoriților noștri.
Cu
ce îi ajută Biserica?
Așa
cum am menționat, Biserica încearcă să facă tot ce îi stă în putință pentru a
veni în ajutorul credincioșilor. În primul rând, Biserica mângâie dorul de
casă, pentru că Biserica este casa românilor plecați în străinătate. Parohiile
sunt princapul loc de întâlnire a
românilor, o întâlnire resimțită ca o regăsire în bucuria identității de
credință, de limbă și de neam. Aici avem posibilitatea de a ne trăi credința
așa cum o știm de acasă, din România, de a vorbi în limba noastră, de a ne
aminti de lucrurile care definesc identitatea noastră și de a celebra această
identitate prin diferite activități. În diaspora avem datoria de a păstra
aprinsă această conștiință identitară, întrucât fără ea nu putem dezvolta
relații corecte și puternice într-o societate multiculturală; dimpotrivă, ne
putem pierde sufletește cu multă ușurință.
Parohia
în diaspora a devenit astfel locul în care românii se întâlnesc, se cunosc, se
împrietenesc și susțin reciproc pentru a putea să se integreze cât de repede
posibil în societatea germană. De aceea rolul Bisericii în integrarea românilor
este unul foarte important și complex.
3.
De ce le este dor românilor din diaspora? Dorul de țară (dacă este pregnant)
este nedespărțit de dorul de Dumnezeu?
Dorul
cel mai puternic este dorul de cei dragi de acasă. Românilor însă le este dor
și de locurile natale, de aceea prima destinație de concediu pentru majoritatea
românilor este România. În ce privește dorul de Dumnezeu, el este astâmpărat în
fiecare duminică în diaspora, pentru că, așa cum am spus, Biserica le
mijlocește credincioșilor și aici celebrarea credinței așa cum o cunosc de
acasă, lucru care îi mângâie și îi întărește foarte mult în credință.
Trăiesc
altfel Ortodoxia în afara granițelor?
Da,
cred că Ortodoxia se trăiește mult mai conștient aici, întrucât realizăm că
este cea mai mare comoară a noastră. Această conștiință are un impact imens
asupra stării cu care oamenii vin la biserică, asupra abordării Sfintelor
Taine, asupra nevoii de comunitate și comuniune. Oamenii nu vin pur și simplu la
biserică, ci vin să mărturisească împreună aceeași credință cu toată inima,
lucru pe care mulți nu îl făceau acasă. Totodată, vin cu bucuria revederii, cu
nerăbdarea de a se întâlni și de a comunica. Aceste aspecte însuflețesc viața
comunitară și, cu o bună îndrumare din partea preotului, credincioșii din
parohiile noastre se implică în foarte multe acțiuni de binefacere destinate
oamenilor nevoiași din România.
Din
schimbul de experiență pe care îl am cu colegii din alte parohii pot spune că
există mulți oameni care L-au cunoscut pe Dumnezeu abia aici în străinătate și
pentru care Biserica a devenit cu adevărat o mamă. Sunt mulți credincioși care
ne mărturisesc că doar după venirea lor în diaspora au conștientizat nevoia de
Dumnezeu și darul credinței pe care l-au primit de la părinți. Ei au devenit
credincioși practicanți și au dat un sens mai profund existenței lor prin
descoperirea Ortodoxiei așa cum nu o cunoșteau de acasă, pentru că nu se
preocupau de sufletul lor. Aici au conștientizat că realizările materiale sau
profesionale nu pot aduce sufletului împlinirea pe care o aduce realizarea
spirituală și și-au asumat această cale a credinței în care s-au regăsit,
pentru că doar această credință le-a oferit mângâiere în tumultul lor sufletesc
inevitabil legat de această strămutare dintr-o lume în alta.
