Emil Hurezeanu
Ţara,
neamul şi limba sunt supuse istoriei. Nu sunt așa ca pe prapurii noştri
mitropolitani însemne cu fir de aur ale eternităţii. Ne place să credem că noi
muritorii, și cei tineri și cei mai puțin tineri, trăim în numele lor, în
realitate ne și sfârșim în numele lor.
Neamul,
ţara, națiunea, limba sunt şi funcții ale diverselor straturi așternute,
trăite, consumate, uitate, acoperite. Când te aștepți mai puțin, ele reapar.
Trecutul, mai precis memoria noastră, nu este numai amintirea.
Amintirea
noastră este defectuoasă, și a indivizilor, și a insului, și a
colectivităților. Memoria este formată și din ceea ce ne amintim și din ceea ce
am uitat.
Într-atât
de mult, încât un mare umanist și gânditor religios francez spunea că membrii
aceleiași națiuni au în comun și ceea ce își amintesc, și ceea ce au uitat.
Ce
ne amintim? Ne amintim de această lume din sudul Transilvaniei, la începutul
veacului al 19-lea, când deja de peste un secol, Biserica Ortodoxă a românilor
fusese scoasă din scenă în mod oficial. Ierarhia și preoțimea ortodocşilor
funcționau ca un auxiliar al Bisericii Ortodoxe Sârbe.
La
Carloviţ era Mitropolia, și nu neapărat în Sibiu. Orașul era medieval,
fortificat, conducătorii erau germani. Românii stăteau la marginea lui. Intrau
ziua, trebuiau să plece noaptea.
Germanii
erau, spre deosebire de alte seminţii din Transilvania, protestanți, austeri,
și probabil asta i-a ținut și le-a consolidat supraviețuirea, indiferenţi la
ceilalți.
Dar
de multe ori indiferența între o minoritate și o majoritate mai ales e o formă
mai bună de conviețuire pentru ambele părți decât spiritul imperial, cuceritor,
agresiv.
Andrei
Şaguna vine atunci, la 37 de ani, dinspre Marea Mediterană, trecând prin miezul
Austro-Austriei, încă nu era Austro-Ungaria.
Îmi
aduc aminte de cuvintele lui Robert Musil, un scriitor austriac, care spunea:
„Eu sunt austro-ungar, fără ungar”. Andrei Șaguna era și el un austro-ungar,
fără ungar, deşi face studii la Miskolc, apoi la Vârşeţ şi Budapesta, vorbea
perfect limba germană, latină, greacă, maghiară, română.
Şaguna
coboară la Sibiu și găsește aici o lume semi-rurală, oarecum destructurată și
oropsită. În 25 de ani o transformă din cătunul ortodox în una dintre cele mai
înfloritoare mitropolii ortodoxe din Europa Răsăriteană.
Şaguna
este contemporanul nostru nu doar pentru că a fost canonizat şi pentru că avem
nevoie de interlocutori. Nu putem sta singuri între noi și de capul nostru. Am
văzut, privindu-vă pe voi, în bucuria deschisă, necontrafăcută, liberă, a
participării, așteptând mesajul.
Îl
aveți cei mai mulți dintre voi, este mesajul creștin, mesajul ortodox, mesajul
românesc patriotic. Dincolo de aceste mesaje avem nevoie și de interlocutori.
Fără
mesageri nu există mesaje credibile. Nu întâmplător unul dintre cei mai
importanți filosofi clasici germani, care a sanctificat statul, Hegel, spune că
timpul axial și personajul axial prin excelență este Hristos, figura
centrală a istoriei, nu doar a religiei creştine.
De
la Hegel, un cunoscător al mersului istoriei, între teze, antiteze și sinteze,
primim o astfel de declaraţie cu încredere. Tot Hegel spune că religia, spre
deosebire de filozofie, are o putere de atracție și de iradiere absolut
fenomenală, unică în istoria omenirii.
Religia
are o forță mito-poetică care mobilizează imaginația prin figuri, povești,
imagini, pe care filosofia nu le poate crea niciodată.
Sunt
convins că bucuria dumneavoastră este una dintre cele mai autentice forme de
bucurie profundă. Pe lângă asta, cu toţii așteptăm și mesageri,
interlocutori. Vrem oameni cu care să vorbim despre ce avem în comun și mai
ales despre ce vrem să ni se întâmple tuturor.
Poate
că această întrunire care s-a făcut, aici, în Transilvania, în cel mai mare
neindiferent loc al Ortodoxiei române, are o legătură cu o izbândă, cu o
perspectivă închisă, cu o așteptare răsplătită a ceea ce urmează și mai ales a
ceea ce meritaţi dumneavoastră. Sunt convins că în curând se va întâmpla acest
lucru.
Noi
suntem trecători prin viață, și când vrem să avem de a face cu moartea, prin
cimitire. Cimitirele cele mai interesante sunt mausoleele naționale, Panteonul,
Cimitirul Père-Lachaise, Cimitirul Bellu, unde sunt morții celebri.
Dacă
veți avea ocazia și curajul, din când în când, toamna, să vă plimbați prin
cimitirele cunoscute cu oameni care v-au fost sau au fost înaintașilor noștri
și ar putea fi nouă interlocutori, veţi vedea că la mormântul lui Voltaire, de
exemplu, nu există decât flori de fontă.
La
mormântul lui Jean-Jacques Rousseau sunt flori proaspete. La mormântul lui
Baudelaire sunt pietre și semne runice. La mormântul lui Cioran sunt semne de
întrebare și scrisori disperate aforistice ale cititorilor lui arabi. La
mormântul lui Simone de Beauvoir şi Jean-Paul Sartre, la care eu m-aş opri cel
mai puțin, din motive strict personale, întotdeauna sunt mari buchete cu flori
proaspete.
La
mormântul lui Raymond Aron, nu e nimeni, niciun fel de floare. Din fericire,
busturile din apropierea mormântului lui sunt sculpturi de Brâncuși.
Ce
înseamnă asta? Înseamnă că morții au o viață și după moarte. Trecutul se
luminează în funcție de dorința noastră și mai ales în funcție de nevoia
noastră.
Noi
nu suntem pe lume întâmplători, nu suntem singuri pe lume pentru că ne naștem
probabil acolo unde trebuie, aici, la Baia Mare, în Germania, Kyoto.
După
ce ne naștem, foarte repede aflăm sau suntem făcuți să aflăm, că nu putem fi la
Kyoto ca la Rășinari sau la Hamburg ca la Salonic. De ce?
Pentru
că suntem de fiecare dată rezultatul întretăierii unor coordonate axiale, pe
timp, pe verticala, unde înaintea noastră s-au întâmplat multe și au fost mulți
alții și pe orizontal latitudinală, unde este spațiul contemporan cu noi.
Cea
mai mare greșeală este să credem că în absența mesagerilor vii, nu avem
mesageri în morminte şi în istorie. Ei așteaptă doar candela și lumina noastră
ca să se îndrepte spre noi.
Cine
sunt acești mesageri? Nu sunt totdeauna aceiași, nu sunt la fel de necesari și
la fel de bineveniți.
De
exemplu, Mihai Viteazul este un mesager mitologic, chiar cinematografic. După
părerea mea, Mihai Viteazul, cu merite eroice foarte însemnate, a făcut mai
puțin în mod efectiv pentru istoria culturală, religioasă și pentru libertatea
poporului său decât Andrei Șaguna.
Or,
Andrei Șaguna stă într-un unghi mai obscur al istoriei. Noi îl pomenim mult la
Sibiu, dar, în realitate, nu Andrei Șaguna e pe soclu dinaintea Muzeului Astra,
arătând cu mâna spre Muzeul Asociațiunii, ci Gheorghe Bariţiu, deşi ideea
Astrei a fost a ortodoxului ierarh Șaguna, primul ei președinte.
În
așteptarea ultimului și celui mai important mesager de la sfârșitul timpurilor
vom mai avea parte de mesageri salvatori.
Să
avem încredere, vin! Până atunci, să ne îndreptăm spre trecut și să ne întrebăm
ce ar fi spus astăzi, aici, Andrei Şaguna, invitat sau nu pe scenă alături de
Patriarhul României și Înaltpreasfințitul Mitropolit al Ardealului.
Şi-ar
fi adus aminte că a venit şi el aproape tânăr la Sibiu, că a inventat
„Telegraful Român”, Statutul Organic al Bisericii, a reinventat limba română
bisericească, că a știut între primii politicieni naționali români, că dincolo
de luptă e nevoie de diplomație și de arta compromisului cu sârbii, cu uniţii,
cu austriecii, cu cei de dincolo de munți.
Să
fim atenți. Nu suntem deloc singuri. Dacă mesagerii pe care îi așteptăm astăzi
încă nu au venit, dacă interlocutorii noştri nu ne mulţumesc întotdeauna,
atunci să ne îndreptăm spre trecut, pentru că acolo sunt prietenii și
interlocutorii și multiplicatorii noștri, care din trecut devin necesari
astăzi.
Dincolo
de această sărbătoare a neamului, a credinței, a nădejdii, a dragostei, pe care
fiecare dintre noi le va declina altfel ajungând acasă, trebuie să ne găsim
sprijin, duhovnici, îndrumători în înaintașii de care avem nevoie astăzi, dar
și în semenii noștri, în contemporanii noștri pe care îi avem de-a dreapta și
de-a stânga noastră. Dar în sus, în timp, și în jos, în jurul nostru, îi vom
găsi de fiecare dată pe adevărații îndrumători. ˝
