Suntem
homo sapiens, dar și homo faber. În lunga istorie a omului,
uneltele au fost prelungiri ale corpului, conceptute ca instrumentar de
supunere a naturii (ostile): focul civilizează dieta și conservă alimentele,
roata scurtează distanțele, cioplirea silexului ameliorează performanța
cinegetică (deci rata de supraviețuire), busola permite navigația în relativă
siguranță și tot așa. Oricâte unelte ar fi creat omul, imitându-și Creatorul,
acestea i-au fost mereu supuse: le-a folosit punctual, pentru operațiuni
specifice, de scurtă durată, chiar dacă repetate. Chiar și când s-a produs
prima revoluție industrială - bazată pe motorul cu aburi - consecințele sale au
fost spectaculoase, fără să diminueze suverana autonomie a omului, ca
utilizator liber al propriilor tehnici. Firește, Modern Times (filmul lui Chaplin) denunța deja, în termenii lui
Huxley din romanul A Brave New Word,
riscul mecanizării producției: muncitorul devenea, acolo, o anexă a mașinii.
Iată că acest risc a crescut exponențial odată cu revoluția digitală, care ne-a
legat de ”terminalele” noastre printr-o conexiune permanentă, adictivă și fără
alternativă. Gândurile prezentului editorial mi-au fost inspirate de o
fotografie cu o serie de monahi, așezați pe o bancă (din curtea obștei lor).
Toți erau cu ochii pironiți în telefon. Pentru că telefonul inteligent nu mai e
un instrument printre altele. Nu se aseamănă cu un briceag elvețian, pe care-l
folosești la nevoie, pentru a decoji un măr sau a deschide capacul unei sticle.
E o proteză tehnologică adictivă, care face din orice utilizator un punct în
uriașa rețea de telecomunicații globale, via internet: mitul Ucenicului
vrăjitor ajuns la paroxism!
Sigur că, dacă primim sfaturile
vreunui călugăr îmbunătățit, vechi în zile și adânc în rugăciunea inimii, acela
ne va spune scurt: ”să nu fie!”. Lăsați, fraților, ”drăcoveniile” acestea care
vă toacă timpul, vă mută gândul de la Dumnezeu și vă aruncă în prizonieratul
celor lumești. Există, desigur, și această decizie radicală de auto-protecție,
numai că ea te scoate brusc, fie că ești laic sau cleric, din fluxul
profesional, social și informațional din care se compun interacțiunile
contemporane. Nu e vorba despre ”riscul” de a rata nu știu ce fake news de două parale, ci despre
acela de a-ți pierde ”clienții”, prietenii, dialogul cu familia (care poate
sfida, azi, geografia). Nu comunicăm, nu mai existăm socialmente, cu toate
urmările acestei absențe. Or, o știm de la Aristotel, suntem ființe sociale. Și
învățătura creștină ne vede ca mădulare ale Bisericii, în comuniune visată,
”aspirațională”, cu semenii noștri apropiați sau mai îndepărtați. Firește,
îndemnul delfic – meden agan –
reciclat de Părinții Cappadocieni – rămâne la fel de util ca și principiul
paulin: ”toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”. De aceea
suntem sub guvernarea propriei rațiuni: pentru a ne putea doza gesturile,
practicile, nevoile cotidiene, ferindu-ne de excese și disproporții. Să
recurgem așadar la aceste pârghii de autocontrol, pentru a rămâne teferi
sufletește.
Adevăratul pericol vine din confuzia
între viața spirituală și cea virtuală. Pe Facebook vezi și icoane, oameni care
pomenesc sfântul zilei, rugăciuni, linkuri către conferințe interesante,
postate pe YouTube, recomandări de lectură ziditoare. O parte din comunitatea
creștină reală s-a mutat în această dimensiune digitală. Biserica însăși
recurge tot mai mult la transmiterea vieții liturgice pe unde radio sau prin
televiziune și mi se întâmplă adesea să primesc, de la feluriți ierarhi, meme pioase, pe Whatsapp... E dovada faptului că Biserica se adaptează timpurilor
noastre - și bine face! - dar și proba a ce spuneam: o parte tot mai însemnată
din identitatea noastră creștină, vie, se derealizează prin internet. Întrucât
lumea virtuală există (și e clar mai
comodă decât cea fizică), suntem tot mai des tentați să ne refugiem în ea ca
într-o viață fără constrângeri, obligații și apăsări trupești: ea e suficient
de seducătoare pentru a deveni lumea noastră de referință. Iată o perspectivă
care merită atenția noastră critică, până și în lunile calde, de vară... Sper
că deschiderea temei v-a pus pe gânduri.
Teodor Baconschi
