In hoc signo vinces: de la Pons Milvius la poalele Capitoliului

Dr. Constantin Ittu, cercetător ştiinţific, Muzeul Naţional Brukenthal

Pomenirea bine-credinciosului împărat Constantin, ca nişte mir de mult preţ, astăzi a răsărit, căci de Hristos dorind, pe idoli i-a defăimat; pentru acesta, după vrednicie, împreună cu tine cântăm lui Dumneze: Aliluia!1
Continuându-ne periplul constantinopolitan, iată-ne ajunşi în anul 306, când, la 25 iulie, a trecut în lumea drepţilor Constantinus Chlorus, tatăl viitorului împărat Constantin cel Mare. A murit în Britannia, la Eboracium (actualul York), pe când se înapoia din campania militară împotriva picţilor – triburi celtice din nord care îşi pictau ori, mai degrabă, îşi tatuau feţele –, iar armatele romane l-au proclamat împărat pe fiul său, Constantin. Se pare că, imitându-şi tatăl, tânărul Constantin a îmbrăţişat cariera armelor, urmând un cursus honurum specific unui ofiţer (tribun militar), calitate în care va cunoaşte temeinic frontiera romană de la Dunărea de Jos.
Proclamat împărat, Constantin moşteneşte de la tatăl său conducerea provinciilor Britannia (Anglia de azi) şi Gallia (Franţa de azi), stabilindu-şi reşedinţa la Augusta Treverorum (Trier, in Germania actuală). Deoarece suntem, cel puţin teoretic, încă în plină epocă a tetrarhiei instituite de Diocletian (abdicat între timp, la 1 mai 305), au loc tratative care vor duce, în final, la o a treia reconfigurare dinastică, cu Galerius şi Severus ca Augusti, respectiv cu Maximinus Daia şi Constantin în postură de Caesares. La 11 noiembrie 308, în locul răposatului Severus, la insistenţele lui Galerius, va fi numit Augustus – direct, fără a parcurge stagiul de Caesar – Valerius Licinianus Licinius, un traco-roman din sudul Dunării, născut pe la 250. Licinius s-a remarcat atât prin spirit echilibrat, cât şi printr-o duritate care va friza cruzimea, el omorându-i pe soţia şi pe fiul lui Galerius, fostul său protector. Numai că rânduiala respectivă nu a ţinut mult, pacea Imperiului Roman fiind pusă curând în primejdie, iar sistemul tetrarhiei va fi iremediabil compromis, situaţie în urma căreia Constantin va fi recunoscut Augustus în 25 decembrie 307. Din acest moment putem vorbi despre împăratul Constantin.

Marginalii la filosofia presocratică

Lect. Univ. Dr. Vasile Chira

Dacă ar fi să facem un portret de grup cu filosofii presocratici, exceptându-i, desigur, pe sofişti, ne-ar surprinde privirile lor orientate spre cer în opoziţie cu un Socrate care priveşte în jos, mai precis, spre om. Cât despre Platon, el suferă de strabism metafizic, în sensul că vede simultan ambele realităţi. Se prea poate ca unica modalitate de a întrezări luminişurile Fiinţei să fie privirea încrucişată.
Cu toate că înainte de cultura greacă au existat civilizaţii cu un deosebit potenţial spiritual: egipteană, caldeiană, indiană sau chineză, filosofia în sensul ei propriu a apărut la greci. Câţiva oameni iubitori de înţelepciune abandonează treptat cadrul imaginaţiei mitice, orientându-şi inteligenţa în direcţia unei decriptări raţionale a lumii.
Termenul filosofie este format din două cuvinte greceşti filos şi sofia şi înseamnă „iubire de înţelepciune”. Cuvântul a fost folosit pentru prima dată, potrivit lui Diogene Laertios, de către Pitagora din Samos, care spunea că înţelept (sofos) este doar zeul, în timp ce omul nu poate fi decât iubitor de înţelepciune (filosofos). În scris, termenul a fost atestat prima dată la Heraclit din Efes, în sintagma aner filosofos (bărbat iubitor de înţelepciune).
La începuturile ei, filosofia, aşa cum am mai amintit, cuprindea mai toate domeniile cunoaşterii care au devenit mai târziu ştiinţe de sine stătătoare: geometria, fizica, astronomia, biologia, meteorologia etc. Cu alte cuvinte, filosofia era o „ars vivendi”, care te ajuta să înţelegi această viaţă pentru a o putea accepta şi petrece într-un mod cumpătat. Cunoaşterea la greci ducea la mântuire, căci „omul săvârşeşte răul din ignoranţă”, ne spune Socrate.

CRUX CHRISTIANA

Crucea în spaţiul religiozităţii populare (VIII)

Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer

Celor interesaţi în observarea sau studiul „fenomenului” crucilor le este tot mai evident faptul că, o astfel de analiză atrage după sine mai multe ştiinţe, care se dovedesc interesate de formă, de tip, de simbolistică, de informaţiile cuprinse pe ele sau, pur şi simplu, de localizarea acestui fenomen pe anumite coordonate geografice. Iată de ce, alături de aspecte ce ţin de istoria socială, de sociologie, de geografia istorică şi genealogie, de psihologie şi psihologie religioasă, valorificarea patrimoniului religios popular (incluzând „fenomenul” crucilor) continuă să fie (chiar şi pentru vremea noastră) un domeniu incitant.
Ca parte a acestei valorificări, prezentăm şi „cazul” crucilor de „jurământ” sau de pomenire din zona Olteniei, mai precis, din judeţul Gorj, urmând ca în desfăşurarea expunerii să avem şi o referire comparativă la acelaşi gen de cruci din judeţul Vâlcea. Deşi s-a afirmat faptul că Gorjul nu se abate de la universul „oltenesc” al crucii ca reprezentare însoţitoare a existenţei, totuşi această zonă are propria originalitate, în contextul întregii Oltenii, în comparaţie cu Vâlcea, Mehedinţi sau Dolj (Valerie Deleanu). În acest sens, ne atrage atenţia, în mod deosebit, cimitirul din satele Ceplea şi Cursaru (aparţinând comunei Plopşoru), unde apar mai mulţi arbori cu cruci bătute pe tulpinile lor. Pe bună dreptate, oricine descoperă existenţa acestei reprezentări şi poziţionări a crucii se întreabă: Cum se explică acest fenomen şi care este semnificaţia lui?
Arborii cu cruci de jurământ sunt dispuşi (în locul indicat anterior) la întâmplare sau aliniaţi într-o anumită ordine în curtea bisericii (cazul localităţii Cursaru). Imaginea unor asemenea arbori trimite la ideea de copac împodobit, atrăgând atenţia prin numeroase culori. Pe trunchiul copacilor crucile sunt aranjate fără o ordine anume, unele suprapuse, ca şi cum cei ce le-au atârnat încercau să găsească orice loc pentru a le amplasa. Crucile sunt bătute în 2-3 cuie direct pe suprafaţa arborilor, de jur împrejur.

Cruci de "jurământ" sau pomenire din Muzeul ASTRA din Dumbrava Sibiului

Gest unic în relația Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică: prezența Sanctității Sale, Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului, la întronizarea Papei Francisc al Romei

Diac. Dr. Ştefan L. Toma

Pe data de 14 martie a.c., cu ocazia alegerii Papei Francisc în slujirea de Întâistătător al Bisericii Romei, Patriarhul Bartolomeu I i-a adresat un mesaj călduros de felicitare, urându-i ca „misiunea slujirii sale pe Tronul papal să contribuie la pacea unei lumi încercate, la mângâierea celor săraci şi neputincioşi, precum şi la continuarea dialogului unităţii dintre cele două Biserici”.

Diverse cotidiane, din întreaga lume, aveau să scrie că pentru prima dată, după multe secole şi, cu siguranţă, după Schisma din 1054, un Patriarh Ecumenic va lua parte la întronizarea unui Papă al Romei. Însă înaintea decolării sale spre Roma, pe data de 18 martie, într-o declaraţie de presă televizată a postului turc NTV, preluată ulterior de multe posturi de televiziune din întreaga lume, Patriarhul Bartolomeu I declara că prezenţa sa la întronizarea Papei Francisc constituie „un gest elocvent, pe care-l face în lumina relaţiilor de prietenie dintre cele două Biserici”. Însăşi Sanctitatea Sa a afirmat unicitatea acestui gest, spunând: „Încă şi înainte de 1054, niciun patriarh al Constantinopolului nu a participat la întronizarea vreunui Papă”. Exprimându-şi dorinţa şi speranţa ca dezvoltarea relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică să se intensifice şi mai mult sub pontificatul Papei Francisc şi sub slujirea sa ca Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, şi Patriarh Ecumenic, smeritul Întâistătător între „egalii” Bisericilor Ortodoxe avea să se îndrepte, la scurt timp după această declaraţie, spre aeroportul „Kemal Atatürk” de pe malurile Bosforului, mergând din Noua Romă spre Vechea Romă…

Etosul misionar ortodox: contribuţia Arhiepiscopului Anastasie Yannoulatos

Dr. Ciprian-Iulian Toroczkai
 

Unul dintre cei mai importanţi teologi misionari ai Bisericii Ortodoxe contemporane este Anastasie Yannoulatos (n. 1929), arhiepiscopul Tiranei şi al întregii Albanii. Acesta este o personalitate recunoscută pe plan mondial: membru corespondent al Academiei din Atena (din anul 1993), doctor honoris causa în teologie sau filosofie la 18 universităţi, colegii sau departamente din lumea întreagă, membru în numeroase societăţi ştiinţifice internaţionale, preşedinte al Consiliului Mondial al Bisericilor şi preşedinte onorific al Conferinţei Mondiale a Religiilor Păcii (ambele din 2006).
De curând a fost tradusă în limba română una dintre cele mai noi şi importante cărţi ale arhiepiscopului Anastasie: Misiune pe urmele lui Hristos: studii teologice şi omilii, cuvânt de introducere al Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, trad. din lb. greacă de diac. dr. Ştefan L. Toma, Ed. Andreiana, Sibiu, 2013, 296 p. Avem de-a face cu o colecţie de 15 studii cu profil misionar, bazate pe ideea că toţi creştinii, deopotrivă clerici şi laici, au ca imperativ eclezial mărturisirea credinţei, atât faţă de cei „de aproape” (misiunea internă), cât şi faţă de cei „de departe” (misiunea externă). A face misiune „pe urmele lui Hristos” înseamnă, pentru Anastasie Yannoulatos, a evidenţia următoarele cinci principii teologice: 1. relaţiile trinitare şi referinţa la ele, 2. asumarea întregii naturi umane în Iisus Hristos, 3. noul element radical şi veşnic: Iubirea, 4. paradoxul smereniei şi sacrificiului de pe Cruce şi 5. înţelegerea întregii realităţi în lumina Învierii şi a speranţei eshatologice.

Treptele urcuşului duhovnicesc – călătorie spre Postul Mare

† Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
 
Cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, Învierea Domnului, este precedată de şase duminici ale Postului

Mare şi de alte şase duminici pregătitoare, care alcătuiesc împreună tot atâtea trepte ale urcuşului duhovnicesc în călătoria noastră cu Hristos.
Foamea şi setea după Dumnezeu
Începutul călătoriei îl exprimă tema Sfintei Evanghelii din Duminica lui Zaheu Vameşul: Un om bogat, mai-marele vameşilor, cuprins de o dorinţă puternică de a-L vedea pe Hristos, s-a urcat într-un sicomor din apropierea drumului pe unde avea să treacă Mântuitorul. Dorinţa lui fierbinte i-a fost răsplătită pe deplin cu chemarea lui pe nume, ca semn că Hristos îi cunoştea şi numele, şi gândul său, şi dorinţa de a poposi în casa lui, aducând mântuire casei lui întregi (cf. Lc. 19, 1-10).
Tema Duminicii este „foamea şi setea după Dumnezeu”. În urcuşul nostru spiritual avem nevoie de Hristos ca de cea mai necesară hrană. Simţind foame şi sete de cele sfinte, ne urcăm în sicomorul duhovnicesc, locaşul sfânt al bisericii, unde Hristos sălăşluieşte şi Se dăruieşte în deplinătatea iubirii Sale, prin Sfânta Euharistie, Trupul şi Sângele Său. Prin Sfânta Împărtăşanie ne sfinţim viaţa, trupul şi sufletul, devenind purtători de Hristos.

Credinţa smerită

A doua treaptă a urcuşului, care se adaugă „foamei şi setei de Dumnezeu”, este cea a „credinţei smerite”, oferită de pericopa evanghelică din Duminica Cananeencei (Mt. 15, 21-28): O mamă îndurerată de suferinţa pricinuită fiicei sale de către diavolul se apropie cu multă credinţă de Hristos, cerându-I să o izbăvească. Cu multă smerenie îşi recunoaşte starea de depărtare de Dumnezeu, ca şi câinii, care se hrănesc cu fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Credinţa puternică şi smerită ne va apropia cu adevărat de Dumnezeu.

Rugăciune plină de căinţă şi smerenie

Apropiaţi de Dumnezeu prin credinţa puternică, vom putea păstra legătura cu El şi vom intra în comuniune cu El prin rugăciunea smerită, oferită ca model de Evanghelia „Duminicii Vameşului şi a Fariseului”, prima Duminică a Triodului: Doi oameni s-au rugat în templul Domnului: fariseul printr-o rugăciune plină de mândrie şi sfidare, considerându-se „împlinitorul legii”, iar vameşul printr-o rugăciune plină de căinţă şi smerenie, întor­cându‑se „mai îndreptat la casa sa”, „fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc. 18, 10-14).

Câteva gânduri despre recentele schimbări la vârf din Vatican

Pr. Lect. Dr. Daniel Buda

S-a scris la noi mult şi din păcate adesea neavizat despre abdicarea papei Benedict al XVI-lea. Ziarişti mai mult sau mai puţin apropiaţi de cele bisericeşti şi-au exprimat opiniile şi au interpretat evenimentele recent petrecute la Vatican, dar mai ales s-au angajat în speculaţii legate de succesorul papei care a decis să se retragă. Scriind acest editorial după ce lumea întreagă a trecut atât peste surpriza abdicării, cât şi peste cea a alegerii noului papă, doresc mai întâi să exprim şi să susţin ideea că abdicarea papei a fost un gest bine gândit, o ultimă mare mutare strategică a papei Benedict al XVI-lea, menită să asigure în Vatican succesiunea pe care el însuşi şi-a dorit-o sau, mai corect, să evite o succesiune care, în opinia lui, ar fi fost nepotrivită pentru timpurile pe care le trăieşte acum Biserica Romano-Catolică. Când spun aceasta, nu mă refer neapărat la persoane, ci la profilul acestora. Apoi, voi încerca să schiţez profilul noului papă, inclusiv în comparaţie cu cel al predecesorului său, şi să arăt la ce anume ne-am putea aştepta de la acest pontificat, inclusiv ca ortodocşi.
Este, într-adevăr, o chestiune de mare curaj pentru un papă să abdice. Acest fapt a fost subliniat pe bună dreptate de numeroşi comentatori. Doar cinci predecesori ai papei Benedict al XVI-lea au făcut un astfel de gest, ultimul dintre ei, Grigorie al XII-lea, în 1415. Sunt însă convins că abdicarea lui Benedict al XVI-lea a fost un gest foarte bine gândit şi apoi implementat de către el însuşi. Abdicarea, care aduce cu sine întrunirea conclavului spre a se alege un nou papă, are marele avantaj că poate fi planificată, în vreme ce cursul succesoral obişnuit, adică decesul suveranului pontif şi toate cele care urmează până la alegerea unui nou papă nu pot fi planificate, ele depinzând de primul element. Benedict al XVI-lea, în actul de retragere citit în dimineaţa zilei de 11 februarie a.c., a specificat cu multă grijă nu numai ziua, ci şi ora retragerii sale: 28 febr. 2013, ora 20:00. Nu a fost o retragere imediată, ci una programată în viitorul apropiat, care a permis dozarea controlată a tensiunii inevitabile create de ştire, dar şi începerea discuţiilor legate de profilul succesorului. Nu a fost un secret pentru niciun cunoscător al treburilor din interiorul Vaticanului că papa Benedict al XVI-lea a avut relaţii tensionate cu cardinalii italieni.

Postul – vreme de pocăinţă

† Andrei Făgărăşanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

Postul Sfintelor Paşti este o perioadă de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului, dar şi o pomenire a postului de 40 de zile pe care l-a ţinut Moise când a primit Tablele Legii, fiind şi o comemorare a postului de 40 de zile al Mântuitorului din pustie când a fost ispitit de diavolul. Această perioadă a Postului Sfintelor Paşti a fost una scurtă la începutul creştinismului. Cea mai scurtă perioadă de post pe care o cunoaşte istoria a fost cea de o săptămână, din perioada Apostolilor, fiind vorba de săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos.
Odată cu Edictul de la Mediolan din 313, când au intrat în Biserică fără pregătire foarte mulţi păgâni cu un comportament contrar Evangheliei, s-a organizat o şcoală duhovnicească de pregătire a celor care deveneau creştini. Această şcoală a fost organizată pe o perioadă de 40 de zile înainte de săptămâna Sfintelor Patimi. De aceea, acele 40 de zile, ca şcoală a catehumenilor care se pregăteau să primească Botezul, plus o săptămână a Sfintelor Pătimiri formează postul de şapte săptămâni de acum. În noaptea de Paşti se botezau candidaţii care erau pregătiţi pentru „Sfânta Luminare” sau Botez şi simţeau că sunt părtaşi la moartea şi Învierea Domnului Iisus Hristos.
Aşa se explică de ce în ziua de Paşti, în loc de „Sfinte Dumnezeule”, se cântă, înainte de citirea Apostolului, imnul, Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat, iar săptămâna care începe cu sărbătoarea Sfintei Învieri s-a numit „Săptămâna Luminată”.

Moştenirea papei Benedict al XVI-lea

Ciprian-Iulian Toroczkai 

  

Sub provocatorul titlu „Și acum înnoire!”, cotidianul german Die Zeit (nr. 8, 14 februarie 2013) publică mai

multe articole privitoare la pontificatul papei Benedict al XVI-lea, la gestul său de retragere și la ceea ce rămâne după el. În articolul „Eliberare în Roma”, Bernd Ulrich declară că dacă papei i-a fost dificil în slujirea pe care a avut-o, la fel de greu le-a fost și catolicilor germani. De ce aceasta? Fiindcă entuziasmul inițial, datorat alegerii unui papă german după o lungă perioadă de timp, a devenit curând un lucru frustrant, mai ales dacă luăm în considerare scandalul legat de abuzurile sexuale în Biserica Romano-Catolică. Ascunderea acestora a lăsat un mare semn de întrebare nu doar asupra persoanei papei, ci și asupra întregii Biserici Romano-Catolice germane.
Interesant este că gestul său de retragere a fost privit ca unul „corect” atât de susținătorii, cât și de dușmanii săi – crede Patrik Schwarz (p. 3). Este un gest care ține însă „mai mult de pământ decât de cer”. El aduce îndoiala asupra slujirii papale ca act uman și divin, întrucât retragerea „este întotdeauna o opțiune”. Intervine așadar o falie între „de pe Cruce nu se coboară” și „eu sunt puternic în cele slabe”...
Alte articole pun în discuție posibilitatea reformării Bisericii Catolice după retragerea papei Benedict, recunoscut ca un papă de tip conservator. Orice act de demisie produce după sine îndoială și o stare precară, dar lasă în același timp deschisă calea înnoirii. În continuare se așteaptă „dreptate, pace și adevărată spiritualitate”, valori care să înlăture „fobia catolică” ce se instaurase din ce în ce mai mult. Este vremea pentru „schimbare, înnoire, reformă”, căci „calea este liberă”!
Heinz Bude, sociolog și catolic, schițează o posibilă reformă în Biserică, plecând de la prăpastia ce există între principiile morale ale doctrinei catolice și „realitatea de pe teren”. În opinia autorului, reforma poate veni doar „din lume”. Astfel, există o mare distanță între condamnarea folosirii prezervativului de către cardinalii Bisericii Catolice și realitatea cu care se confruntă călugărițele catolice ce fac misiune în Zimbabwe, Tanzania sau Kenya, țări unde SIDA face ravagii. Se adaugă apoi și alte provocări ale lumii moderne la adresa Bisericii Catolice: homosexualitatea, problema avorturilor etc. Sunt provocări din exterior, dublate de alte provocări interne: celibatul, hirotonia femeilor sau divorțul. Toate acestea l-au făcut pe unul dintre posibilii candidați la funcția papală, cardinalul canadian Marc Quellet, să numească această funcție „un coșmar” …

ECUMENICA

A fost ales un nou patriarh armean al Ierusalimului în persoana Arhiepiscopului Nourhan Manougian. Potrivit regulilor Patriarhiei armene al Ierusalimului, întâistătătorul acesteia este ales dintre membrii Frăţiei preoţeşti a Sfântului Iacov care au fost hirotoniţi preoţi la Ierusalim. Alegerea a avut loc la 24 ianuarie a.c. Arhiepiscopul Manougian va fi cel de-al 97-lea patriarh armean al Ierusalimului şi-i urmează în scaun Patriarhului Torkom Manoogian (1990-2012) care a trecut la cele veşnice la data de 12 octombrie 2012 după o lungă suferinţă. Patriarhia armeană a Ierusalimului, la fel ca şi Patriarhia armeană a Constantinopolului, se află sub autoritatea spirituală a Catolicosului tuturor Armenilor care îşi are sediul la Etchmiadzin in Armenia. În Antelias, Liban îşi are sediul Catolicosatul armean de Cilicia care este autonom şi autocefal. În Ierusalim îşi au sediul trei patriarhi creştini: ortodox, latin şi armean. Biserica armeană are o prezenţă istorică foarte veche în Ţara Sfântă. Armenii deţin o parte din biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim precum şi o mică parte din biserica nativităţii de la Betleem.

Barack Obama l-a invitat pe Adam Hamilton să ţină predica din timpul rugăciunii de inaugurare a celui de-al doilea mandat ca preşedinte al SUA. Evenimentul a avut loc la 22 ianuarie în Catedrala naţională din Washington. Hamilton a fost botezat catolic, după care a devenit penticostal şi apoi a aderat la Biserica Metodistă Unită. Este pastor fondator al Bisericii Metodiste Unite a Învierii din Leawood, Kansas care numără 19.000 de membri şi este cunoscut pentru vederile sale centriste. Într-un articol din ziarul USA Today din aceeaşi zi, intitulat Rugăciunea pentru Obama este un cartof politic şi religios fierbinte (Prayer Service for Obama is political, religious hot potato) semnat de Cathy Lann Grossman (p. 5A), se precizează că ceremonia religioasă a inclus clerici de orientare aşa-zis liberală. Au fost prezenţi trei episcopalieni, trei evrei şi alţi protestanţi liberali, dar nu mormoni, adventişti de ziua a şaptea, luterani, presbiterieni sau penticostali. Romano-catolicii au fost reprezentaţi de un trimis al Arhiepiscopiei de Washington. Aceştia au fost întâmpinaţi in catedrală de episcopul episcopalian de Washington Mariann Buddle şi de decanul catedralei, Garry Hall.

Telegraful Român, abordări în actualitate

 Ana Grama

În ultima vreme ne-a preocupat, cu deosebire, subiectul Telegraful Român – instrument în procesul de ridicare a românimii, prin crescere recuperatoare şi stimulativă, în condiţii de viaţă noi, ca expresie a schimbărilor din societatea europeană-universală: perioada anilor 1853-1913, cu o privire specială pe deceniile 6-9 ale secolului al XIX-lea, ceea ce ne permite şi prezentarea de faţă.
Una dintre chestiunile despre care s-a crezut, în mod eronat, că nu are suficientă substanţă pentru a fi tratată ca subiect major, este Telegraful Român ca subsistem în procesul de comunicare specific postpaşoptismului, în epoca absolutismului, liberalismului şi dualismului central-european, deopotrivă. De fapt, în noile orientări de cercetare pe acest palier, în acele împrejurări, era vorba nu doar de o modă – sincronizare cu lumea occidentală –, ci de percepere a comunicării ca o nevoie stringentă şi, în măsura în care era favorabilă crescerii neamului, o obligaţie.
Ar fi fost de-a dreptul inexplicabil ca Andrei Şaguna să nu conştientizeze această stare şi să nu se manifeste ca atare. Viaţa îl obliga la un răspuns adecvat şi în procesul de informare/comunicare, chiar şi pentru a-şi susţine opiniile în faţa preopinenţilor, adeseori aceştia recrutându-se din redacţia şi susţinătorii Gazetei Transilvaniei de la Braşov. Deşi el nu apare în paginile revistei, şi abia odată cu trecerea timpului este mai des invocat, nimeni nu se poate îndoi că viziunea sa asupra publicaţiei este dominantă.
a) Dar nu exclusivistă. Când în paginile Telegrafului, odată cu admiraţia pentru tradiţiile populare, se putea propaga un soi de libertinaj inacceptabil pentru educaţia românilor, el intervine. În cazul unei corespondenţe De la poalele Surului, preotul-episcop Andrei se simţea obligat să se sesizeze înainte ca răul să se fi produs, căci acum era prilej de a limita potenţiale decăderi, reale, cum, de altfel, ne dovedeşte cazul nuntelor de pe Hârtibaci. „Zelul domnului corespondente de la poalele Surului pentru păstrarea datinilor celor vechi merită toată lauda. Dară, pe cât de o parte trebuie susţinute datinile cele bune, pe atât, de alta, sântem datori a desrădăcina dintre popor nişte datine urâte şi vătămătoare de moralitate, care, în decurgerea timpurilor trecute, s-au vârât între români. Românul până mai alaltăieri a fost cu totul părăsit, lipsit de mijloacele de a putea ajunge la o cultură mai naltă intelectuală şi morală. În starea aceasta desolată nu este dară mirare dacă au rătăcit în unele privinţe.”1.

Restituiri

(Nro 20. Sibiu 11. Marţiu 1853, pagina 80).
Înştiinţare./În zilele aceste au eşit de sub tipariu „Molitvelnicul” bogat cu litere roşii şi negre, în care se cuprind rânduelele tuturor slujbelor bisericeşti, dimpreună cu rânduiala la sfinţirea bisericelor, odoarelor şi vaselor bisericeşti, a clopotelor, praporelor, a punerii temeliei la Biserice şi la case, şi cu Ţerimonialul la zioa Împeratului.
Productul acesta nou al tipografiei diecesane, tipărit în octav, lesne de purtat se recomandă atât prin un tipariu frumos, curat, deslucit, cât şi prin o hârtiă aleasă şi trainică şi prin un preţ moderat în împregiurările scumpetei de astăzi. Preţul unui esemplariu nelegat e 3 fl.m.c. şi se află de vânzare în Canţelaria Episcopească de aici. /Sibiiu 10 Marţiu 1853. /Dela tipografia diecesană

Un punct de vedere la o apariție editorială

Arhid. prof. univ. dr. Constantin Voicu
 

În cursul lunii octombrie 2012, la Chişinău, s-a lansat oficial volumul „Pentru restabilirea unităţii. Poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse în problema «Mitropoliei Basarabiei». Documente şi materiale”. Actele incluse în volumul amintit – după cum ne informează site-ul oficial al Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove – au fost colectate de autorul culegerii, Victor Josu, din arhivele Patriarhiei Ruse şi ale Mitropoliei din Chişinău, fiind redate în limbile rusă şi română. Mai mult, volumul a fost întregit cu unele documente publicate anterior în revista „Jurnal Moscovskoi Patriarhii”, precum şi pe pagina oficială a Patriarhiei Ruse şi a unor Biserici Ortodoxe aflate în comuniune cu aceasta.

1. O prezentare unilaterală a unui adevăr istoric

Adresată deopotrivă clericilor şi credincioşilor, colecţia îşi propune, după cum însuşi autorul subliniază chiar în primele pagini, să evidenţieze „activitatea Patriarhiei Moscovei şi a Bisericii Ortodoxe din Moldova ca parte componentă a jurisdicţiei sale canonice, îndreptată spre lichidarea consecinţelor schismei bisericeşti care a fost cauzată de crearea pe teritoriul Republicii Moldova a «Mitropoliei Basarabiei» [s.n.]. Documentele evidenţiază rolul ce l-a jucat în acest сonflict Patriarhia Română, adoptând în decembrie 1992 decizia de «reactivare» a structurii menţionate, precum şi evoluţia relaţiilor dintre Bisericile Ortodoxe Rusă şi Română în legătură cu existenţa ei”. Am redat in extenso acest ultim fragment, deoarece, încă de la început, este fixat cadrul de argumentare şi abordare a problematicii propuse: reactivarea Mitropoliei Basarabiei (şi de această dată nu mai utilizăm ghilimelele asemenea autorului) este considerată o schismă cu consecinţe grave în planul vieţii bisericeşti din Republica Moldova1.
Doar la o simplă lectură poate fi observat faptul că întreg discursul lucrării este îndreptat spre discreditarea Mitropoliei Basarabiei şi demonstrarea netemeiniciei actului de reînfiinţare a acesteia, iar documentele şi actele oficiale inserate ilustrează punctul de vedere oficial al Patriarhiei Ruse şi al reprezentanţilor Bisericilor subordonate din punct de vedere juridic şi canonic faţă de aceasta. În acest punct, autorul face apel la o serie de argumente provenind din:1. actele oficiale ale Patriarhiei Ruse, respectiv hotărârile şi declaraţiile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse şi ale Departamentului de Relaţii Externe al Patriarhiei Ruse;
2. documentele şi materialele Bisericii Ortodoxe din Moldova (declaraţiile şi hotărârile Sinodului acestei Biserici, dar şi decretele şi scrisorile mitropolitului Chişinăului şi al Întregii Moldove, declaraţii ale clericilor etc.);
3. corespondenţa dintre Patriarhia Rusă şi Patriarhia Română pe această temă.

Edictul de la Mediolanum (313) – un act necesar

Drd. Dragoş Boicu
 

La aniversarea a 17 veacuri de la publicarea Edictului de la Mediolanum este şi firesc să ne îndreptăm atenţia asupra documentului care a marcat istoria creştinismului, istoria civilizaţiei şi, implicit, istoria universală. Fie că îl percepem drept o convenţie istorică, fie că îl privim ca un text concret, Edictul de la Mediolanum reprezintă o piatră de hotar pentru civilizaţia europeană şi nu numai.
Decretul imperial ne este cunoscut în special din relatarea episcopului Eusebiu de Cezareea, care traduce în Istoria bisericească (HE, X, 5, 2-14) un document publicat în limba latină de către împăratul Liciniu în provinciile Siria, Palestina şi Egipt, după moartea lui Maximin Daia (iulie-august 313). În 1678 savantul francez Étienne Baluze descoperea singurul manuscris care păstra lucrarea De mortibus persecutorum (DPM, XLVIII, 2-13), întocmită de apologetul creştin Lucius Caecilius Firmianus Lactantius şi punea astfel la dispoziţia publicului larg o versiune latină a Edictului, care fusese emis de acelaşi Liciniu la Nicomidia în 13 iunie 313.
Lăsând la o parte problema paternităţii constantiniene a rescriptului sau a legăturii dintre cele două versiuni ale acestuia şi conferinţa de la Mediolanum de unde şi denumirea de „edictum Mediolani”, se cuvine să insistăm asupra unei întrebări extrem de legitime: A fost sau nu decretul din 313 un act necesar?
Este bine ştiut faptul că împăratul Galeriu, unul dintre cei mai sângeroşi persecutori ai Bisericii, publicase încă din 30 aprilie 311 un edict de toleranţă valabil pentru tot Imperiul Roman, prin care se garanta pentru creştini libertatea cultului. În anul următor (312), împăratul Maximin Daia emite un act similar prin care se conferea creştinilor din prefectura Orientului (Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt) libertatea de a-şi exercita practicile religioase. Chiar dacă, aşa cum prezintă tendenţios Eusebiu de Cezareea, aceste legi fuseseră promulgate în vederea obţinerii unui câştig imediat – izbăvirea de boală pentru Galeriu, respectiv sprijin politic şi militar pentru Maximin –, ele rămân din punct de vedere juridic primele dispoziţii procreştine atestate documentar, deci anterior Edictului de la Mediolanum.
Dar deşi cele două acte ofereau creştinismului statutul principial de religio licita, modul în care se exprimă această concesie imperială subliniază şi mai mult caracterul discriminator al decretelor mai sus amintite.