Cu toate că înainte de cultura greacă au existat civilizaţii cu un deosebit potenţial spiritual: egipteană, caldeiană, indiană sau chineză, filosofia în sensul ei propriu a apărut la greci. Câţiva oameni iubitori de înţelepciune abandonează treptat cadrul imaginaţiei mitice, orientându-şi inteligenţa în direcţia unei decriptări raţionale a lumii.
Termenul filosofie este format din două cuvinte greceşti filos şi sofia şi înseamnă „iubire de înţelepciune”. Cuvântul a fost folosit pentru prima dată, potrivit lui Diogene Laertios, de către Pitagora din Samos, care spunea că înţelept (sofos) este doar zeul, în timp ce omul nu poate fi decât iubitor de înţelepciune (filosofos). În scris, termenul a fost atestat prima dată la Heraclit din Efes, în sintagma aner filosofos (bărbat iubitor de înţelepciune).
La începuturile ei, filosofia, aşa cum am mai amintit, cuprindea mai toate domeniile cunoaşterii care au devenit mai târziu ştiinţe de sine stătătoare: geometria, fizica, astronomia, biologia, meteorologia etc. Cu alte cuvinte, filosofia era o „ars vivendi”, care te ajuta să înţelegi această viaţă pentru a o putea accepta şi petrece într-un mod cumpătat. Cunoaşterea la greci ducea la mântuire, căci „omul săvârşeşte răul din ignoranţă”, ne spune Socrate.
Există o vârstă a spiritului, a cunoaşterii. Vârsta arhaică este una a copilăriei, a inconştientului. Revelaţia a folosit logica simbolului, care este logica mitului, în sensul că se folosesc analogii empirice pentru a indica lucruri neempirice, se folosesc lucruri văzute pentru cele nevăzute. După perioada mitică, odată cu milesienii, începe perioada teoretică, speculativă. Vârful acestei perioade este atins de Platon. De fapt, spiritul teoretic are două planuri: spiritul speculativ (Platon) şi spiritul ştiinţific (Euclid). Relaţia dintre cei doi este intermediată de logica lui Aristotel.Acestei vârste speculative îi urmează teologia sinoadelor ecumenice, triumful scolastic al dogmaticii. După Evul Mediu, odată cu trecerea în epoca ştiinţifică modernă, umanitatea ajunge în sfârşit la vârsta adolescenţei.
Aventura cognitivă a grecilor porneşte din Asia Mică, mai precis de pe coasta estică a Mării Egee, din Ionia, în secolul al VII-lea î.Hr. Cei trei filosofi milesieni1: Thales, Anaximandru şi Anaximene încearcă să explice natura fizică şi ordinea din lume, motiv pentru care această perioadă a filosofiei eline mai este numită şi cosmologică. Miletul, ca „podoabă a Ioniei”, cum l-a numit Herodot, a fost până la dărâmare (494 î.Hr.) centrul uniunii ionice. După invazia perşilor s-au dezvoltat şi alte polisuri, precum Efes, Elea, Arigente, Atena, Abdera ş.a., de unde aveau să se ridice marii filosofi antesocratici. Locuitorii Miletului prelucrau metale preţioase, produceau mobilă, exportau vin, ulei, covoare, peşte, grâu, sare, animale şi sclavi. Cât priveşte prosperitatea Miletului, nu putem decât să fim de acord cu filosoful englez Hobbes care spunea: „Tihna este sursa filosofiei, iar bunăstarea sursa păcii şi a tihnei. Unde au apărut cetăţile mari şi prospere, acolo a început şi studiul filosofiei”2.
Istoricii filosofiei identifică şi alţi factori care au determinat într-o măsură mai mică sau mai mare acest moment cogitabund:
– infinitul marin, fluxul şi refluxul, imaginea nemărginirii, a plenitudinii şi a curgerii ce se perinda zilnic prin faţa ochilor celor ce locuiau în oraşele porturi;
– dezvoltarea navigaţiei care a oferit posibilitatea observării unor fenomene şi obiceiuri străine mitologiei homero-hesiodice;
– amplasarea geografică favorabilă a acestor oraşe porturi3;
– concepţiile religioase ale grecilor, confruntarea dintre forţele haosului şi ale cosmosului;
– aptitudinile native ale rasei: inteligenţa, dorul de libertate, spiritul armonic, intuiţia, simţul esenţialului, spiritul speculativ4;
– statutul politic mai liber din colonii faţă de cel din metropole5.
Pe lângă aceste cauze imanentiste, mai mult sau mai puţin obiective, există şi altele de natură transistorică:
– actualizarea revelaţiei primordiale dispersate;
– necesitatea unei pregătiri raţionale pentru întruparea Logosului divin.
Geniul gândirii presocratice, aşa cum s-a manifestat el la un Anaximandru, Xenofan, Heraclit, Parmenide sau Pitagora a fost cu siguranţă pregătit de producţiile spirituale arhaice: celebrele epopei homerice, poemele lui Hesiod, poezia orfică şi meditaţia sapienţială. Această epocă prefilosofică a reflecţiei eline a făcut posibil acel miracol al cugetării umane, şi anume filosofia presocratică.
Condiţia grecului antic stătea sub semnul necesităţii. Zeii lor nu aveau intenţii soteriologice ca Dumnezeul creştin, refuzau să se reveleze oamenilor, preferând să-şi camufleze identitatea (sau lipsa ei) în spatele unor mituri, mistere, profetese şi oniromanţi. Or, în lipsa unui conţinut revelaţional suprem, grecilor antici nu le rămânea decât cunoaşterea naturii, a omului, a naşterii şi a morţii, precum şi a relaţiei dintre Unu şi pluralitate. Punându-şi întrebări de tipul: Ce este lumea? Din ce materie este făcută? Ce rămâne în urma schimbării? Cei trei milesieni au luat lucrurile pe cont propriu, refuzând să creadă că mânia lui Poseidon dă naştere furtunilor sau că oamenii mor din cauza săgeţilor ţintite de Apollo sau Artemis6.
Critica modernă a acestor concepţii „naive” trebuie să ţină cont de faptul că în acea perioadă domina ideea însufleţirii tuturor formelor fizice, graniţa dintre materie şi spirit fiind încă destul de confuză. De aici convingerea că principiul întemeietor al lumii, fie că era el apă, foc, aer sau pământ, era responsabil de propriile-i metamorfoze7. Acesta este motivul pentru care presocraticii mai târzii, ca, de pildă, Empedocle şi Anaxagora au vorbit şi de posibilele cauze ale mişcării.
Nu este exclus ca grecii să fi preluat unele informaţii de la babilonieni sau de la egipteni, cel puţin în domeniul matematicii, al astronomiei, al tehnicii agrare sau al metalurgiei, însă prin structură aceste popoare nu erau preocupate de cunoaşterea în sine, ci de acumularea unor cunoştinţe care îi ajutau să-şi rezolve problemele cotidiene. De pildă babilonienii făceau calcule astronomice, însă, religia lor având un caracter astral, aceste rezultate erau menite să explice statutul divinităţilor astrale, în timp ce filosofia greacă se posta pe poziţii agnostice faţă de zeităţile tradiţionale8. Atât babilonienii, cât şi egiptenii foloseau, bunăoară, focul sau apa, însă numai grecii s-au întrebat ce natură au aceste elemente, de ce dau naştere atâtor lucruri diferite. Punându-şi în acest fel problema, grecii fac saltul providenţial de la particular la generalitate9.
1 Se mai numesc şi ionieni, deoarece oraşul Milet făcea parte din Ionia.
2 W.K.C. Gutrie, O istorie a filosofiei greceşti, vol. I, trad. de Mihnea Moise şi Ioan Lucian Muntean, Ed. Universitas (Teora), Bucureşti, 1999, p. 44.
3 În Ionia se întretăiau multe trasee maritime, ceea ce înlesnea contactul grecilor cu cultura Vechiului Orient.
4 Vezi M. Florian, Îndrumare în Filosofie, ed. îngrijită, note şi postfaţă de Nicolae Gogoneaţă şi Ioan C. Ivanciu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 37.
5 Ibidem.
6 Vezi W.K.C. Guthrie, op. cit.,vol. 1, p. 52.
7 Ibidem, p. 26.
8 Ibidem, p. 47.
9 Ibidem.
