Telegraful Român, abordări în actualitate

 Ana Grama

În ultima vreme ne-a preocupat, cu deosebire, subiectul Telegraful Român – instrument în procesul de ridicare a românimii, prin crescere recuperatoare şi stimulativă, în condiţii de viaţă noi, ca expresie a schimbărilor din societatea europeană-universală: perioada anilor 1853-1913, cu o privire specială pe deceniile 6-9 ale secolului al XIX-lea, ceea ce ne permite şi prezentarea de faţă.
Una dintre chestiunile despre care s-a crezut, în mod eronat, că nu are suficientă substanţă pentru a fi tratată ca subiect major, este Telegraful Român ca subsistem în procesul de comunicare specific postpaşoptismului, în epoca absolutismului, liberalismului şi dualismului central-european, deopotrivă. De fapt, în noile orientări de cercetare pe acest palier, în acele împrejurări, era vorba nu doar de o modă – sincronizare cu lumea occidentală –, ci de percepere a comunicării ca o nevoie stringentă şi, în măsura în care era favorabilă crescerii neamului, o obligaţie.
Ar fi fost de-a dreptul inexplicabil ca Andrei Şaguna să nu conştientizeze această stare şi să nu se manifeste ca atare. Viaţa îl obliga la un răspuns adecvat şi în procesul de informare/comunicare, chiar şi pentru a-şi susţine opiniile în faţa preopinenţilor, adeseori aceştia recrutându-se din redacţia şi susţinătorii Gazetei Transilvaniei de la Braşov. Deşi el nu apare în paginile revistei, şi abia odată cu trecerea timpului este mai des invocat, nimeni nu se poate îndoi că viziunea sa asupra publicaţiei este dominantă.
a) Dar nu exclusivistă. Când în paginile Telegrafului, odată cu admiraţia pentru tradiţiile populare, se putea propaga un soi de libertinaj inacceptabil pentru educaţia românilor, el intervine. În cazul unei corespondenţe De la poalele Surului, preotul-episcop Andrei se simţea obligat să se sesizeze înainte ca răul să se fi produs, căci acum era prilej de a limita potenţiale decăderi, reale, cum, de altfel, ne dovedeşte cazul nuntelor de pe Hârtibaci. „Zelul domnului corespondente de la poalele Surului pentru păstrarea datinilor celor vechi merită toată lauda. Dară, pe cât de o parte trebuie susţinute datinile cele bune, pe atât, de alta, sântem datori a desrădăcina dintre popor nişte datine urâte şi vătămătoare de moralitate, care, în decurgerea timpurilor trecute, s-au vârât între români. Românul până mai alaltăieri a fost cu totul părăsit, lipsit de mijloacele de a putea ajunge la o cultură mai naltă intelectuală şi morală. În starea aceasta desolată nu este dară mirare dacă au rătăcit în unele privinţe.”1.

Domnului corespondente i se publica, în chiar pagina a 2-a a primului număr al Telegrafului Român şagunian, cunoscutul articol despre Colinde. Parcă pentru a se justifica, şi cu intenţia vădită de a dovedi că, totuşi, nu se dezice de justeţea opiniilor sale, el invocă întâi motivul pentru care apreciază/studiază Colindele: vechimea lor „este aşia de bătrână ca şi poporul la care se află, şi numele ei de colende arată îndestul de unde se trage. Acest obicei poartă în sine un caracter nevinovat, populare şi tot odată religios. (...) Un poet vechi a zis: homo sum, nihil humani a me alienum esse puto, adecă: om sunt, şi voiesc să am toate câte sunt ale omului”. Etc., etc. Dar corespondentele, patriot, de altfel, nu avea datorinţele asupra obştei câte erau ale unui preot, mai mult, ale unui episcop.
b) Sigur, comunicarea nu putea fi lăsată la voia întâmplării, era un gest de mare responsabilitate. Este bine ştiut că Andrei Şaguna, contrariindu-şi contemporanii (ai săi şi pe mulţi dintre ai noştri?!), de fapt nu a susţinut crearea – la acea dată – a unei Academii de drept în limba română. El ştia că o astfel de instituţie, fără a deţine fondurile necesare, oameni deja pregătiţi să predea în limba română, dar şi pe cei capabili să studieze acolo în limba română, ar fi pus în pericol, degeaba, alte proiecte din postpaşoptismul imediat. Şi apoi, a învăţa dreptul în limba germană era chiar de dorit, pentru ca tinerii intelectuali să fie eficienţi în acea societate. Când neînţelegerile pe această temă se manifestă deschis, în Telegraful se publică următorul text: „Este acesta semn de maturitate naţională şi de viaţă politică? Se tânguie comunele [împăratului, în vizita sa din anul 1852] că pier de foame (...), şi apoi cer licenţie a rădica academiă? (...). Nu e aceasta a arăta cu degetul că ea (naţia, n.n.) este prea crudă pentru viaţa politică? În astfeliu de fapte punem noi naţionalitatea? ( ...) înţeleghinţa poate fi numai aceea ce ştie preţiui împregiurările şi starea politică în carea ne aflăm şi să conformează după ele, care are o judecată coaptă şi potere morale, minte sănetoasă, esperienţă, idee practice realisabile, care ştie înainta interesele şi bunul patriei sale şi a Imperiului întreg întru tot şi în parte a poporului său”2. Exact aceleaşi raţionamente apar într-un manuscris-ciornă şagunian.
c) Acuzat, pe nedrept, că a fost o piedică în calea folosirii literelor străbune3, Andrei Şaguna este susţinut în Telegraful cu propriul său caz şi chiar prin argumentele mereu repetate ale ierarhului: „Dela un timp încoaci s-au îmmulţit glasurile acelora carii cer, ca să se pună odată toate pedecele, şi gazeta română să se tipărească cu litere, şi să ese la lumină îmbrăcată în vestmintele sele proprie, ear nu străine. Precând dăm dreptate acelor cereri care se aud dintr-o parte şi alta; precât ne bucurăm de norocitele începuturi ce s-au şi făcut în privinţa aceasta: pre atât mărturisim, că nimine n-ar potea dori mai cu căldură decât noi a publica Telegraful român întreg cu litere. Cu toate aceste noi credem, că trebue deocamdată să aşteptăm ca să cunoaştem pe publicul nostru cititoriu, şi să ne încredinţăm despre opiniunea ce maioritatea cititorilor îşi va forma, în privinţa aceasta de mare importanţă. Până atunci noi vom începe a scrie şi a tipări foaia noastră pentru publicul român care ştie a citi numai cu slove, şi ne reservăm detoria de a pregăti drumul cu încetul, ca când va cere trebuinţa, să se poată publica Telegraful român întreg în litere”.

1 AMA – siglă de nivel naţional-internaţional pentru Arhiva Mitropoliei Ardealului din Sibiu. De la această intervenţie avem doar un concept în AMA, într-un manuscris incomplet, pe al cărui verso s-a alcătuit alt act. Nici nu ştim dacă scrisoarea s-a trimis vreodată. Era o practică mai des folosită de episcop, de a interveni prompt într-o chestiune care i se părea urgentă şi gravă şi apoi, după oarecare aprecieri „în linişte”, renunţa la observaţii prea apăsate. A fost, probabil, şi cazul scrisorii către Ţinutul Săliştii în privinţa oierilor care pleacă cu anii de-acasă şi apoi umblă să se despartă de neveste.
2 TR, 1853, p. 106.
3 Vezi includerea literelor în cele mai modeste abecedare şaguniene.