Pomenirea bine-credinciosului împărat Constantin, ca nişte mir de mult preţ, astăzi a răsărit, căci de Hristos dorind, pe idoli i-a defăimat; pentru acesta, după vrednicie, împreună cu tine cântăm lui Dumneze: Aliluia!1
Continuându-ne periplul constantinopolitan, iată-ne ajunşi în anul 306, când, la 25 iulie, a trecut în lumea drepţilor Constantinus Chlorus, tatăl viitorului împărat Constantin cel Mare. A murit în Britannia, la Eboracium (actualul York), pe când se înapoia din campania militară împotriva picţilor – triburi celtice din nord care îşi pictau ori, mai degrabă, îşi tatuau feţele –, iar armatele romane l-au proclamat împărat pe fiul său, Constantin. Se pare că, imitându-şi tatăl, tânărul Constantin a îmbrăţişat cariera armelor, urmând un cursus honurum specific unui ofiţer (tribun militar), calitate în care va cunoaşte temeinic frontiera romană de la Dunărea de Jos.
Proclamat împărat, Constantin moşteneşte de la tatăl său conducerea provinciilor Britannia (Anglia de azi) şi Gallia (Franţa de azi), stabilindu-şi reşedinţa la Augusta Treverorum (Trier, in Germania actuală). Deoarece suntem, cel puţin teoretic, încă în plină epocă a tetrarhiei instituite de Diocletian (abdicat între timp, la 1 mai 305), au loc tratative care vor duce, în final, la o a treia reconfigurare dinastică, cu Galerius şi Severus ca Augusti, respectiv cu Maximinus Daia şi Constantin în postură de Caesares. La 11 noiembrie 308, în locul răposatului Severus, la insistenţele lui Galerius, va fi numit Augustus – direct, fără a parcurge stagiul de Caesar – Valerius Licinianus Licinius, un traco-roman din sudul Dunării, născut pe la 250. Licinius s-a remarcat atât prin spirit echilibrat, cât şi printr-o duritate care va friza cruzimea, el omorându-i pe soţia şi pe fiul lui Galerius, fostul său protector. Numai că rânduiala respectivă nu a ţinut mult, pacea Imperiului Roman fiind pusă curând în primejdie, iar sistemul tetrarhiei va fi iremediabil compromis, situaţie în urma căreia Constantin va fi recunoscut Augustus în 25 decembrie 307. Din acest moment putem vorbi despre împăratul Constantin.
Dar care au fost cauzele care au dus la situaţia de mai sus? Ei bine, în octombrie 306, Maxentius, feciorul lui Maximianus şi ginerele lui Galerius, care trăia nu departe de Roma, ca simplu particular, s-a proclamat împărat cu de la sine putere2. Iată, pe scurt, cum înfăţişează Lactantius lucrurile astea: Într-un fel lucrurile păreau deja pe cale de a se linişti, când, pe neaşteptate („cum subito”) [...] un alt motiv de groază: Maxentiu [...] fusese proclamat împărat la Roma, în ciuda faptului că Maxenţiu era conştient de amploarea nelegiuirii sale3.
După ce a asigurat frontiera de la Rin, Constantin se îndreaptă pe neaşteptate, în primăvara lui 312, spre Peninsula Italică. Deşi nu se cunosc cifre exacte, armata lui Maxentius era mai numeroasă, însă inferioară calitativ oastei oponentului său. Maxentius, cu o mare parte a trupelor sale, aştepta asaltul asupra Romei, care părea de necucerit. Este posibil ca, din punct de vedere militar, să fi fost aşa, dacă, în ultimul moment, uzurpatorul n-ar fi schimbat planul de luptă, hotărând să-şi angajeze trupele într-o bătălie decisivă în 28 octombrie 312, de ziua aniversării urcării sale pe tron, înainte ca armata lui Constantin să fi ajuns sub zidurile Cetăţii Eterne. Bătălia s-a dat la Pons Milvius („podul Şoimului”), iar uzurpatorul împreună cu o mare parte din propria-i armie s-a înecat în apele Tibrului.
Lactantius, acest Cicero creştin, scrie, pe la 318, că în ajunul bătăliei cel care va deveni Sfântul Constantin a avut un vis în care a fost înştiinţat să înscrie pe scuturile soldaţilor romani caeleste signum Dei („semnul ceresc al lui Dumnezeu”). Să nu uităm, Lactantius a fost preceptorul lui Crispus, fiul cel mare al lui Constantin, adică avea informaţia chiar de la sursă, de la familia imperială, nu transmisă ori luată prin interpuşi. Mai târziu, în Viaţa lui Constantin, Eusebius din Cezareea relatează apariţia pe cer, ziua în amiaza mare, deasupra soarelui, a unei Cruci luminoase împreună cu deviza In hoc signo vinces („cu acest semn vei învinge”).
Semnificativă este, în contextul celor relatate mai sus, decizia lui Constantin cel Mare de a renunţa – el nu a refuzat, el a renunţat –, a doua zi după câştigarea bătăliei, să urce pe colina Capitoliului, cu prilejul intrării sale triumfale în Roma. Altfel spus, împăratul a renunţat să urce, conform tradiţiei, pe Capitoliu, unde urma să aducă jertfe în templul lui Jupiter, în cinstea victoriei.
În urma izbânzii de la Pons Milvius, Constantin rămâne singurul suveran în partea occidentală a (încă) nedivizatului Imperiu Roman, iar la începutul lui februarie 313 se va întâlni la Mediolanum (Milano) cu Licinius, colegul său de domnie, Augustus şi el, unde se va celebra căsătoria acestuia cu sora vitregă a lui Constantin, Constantia. Ea era copilul lui Constantius Chlorus cu Theodora, în timp ce Sf. Constantin este fiul lui Constantius Chlorus şi al Sfintei Elena. Întâlnirea în discuţie va deveni celebră prin decizia, consemnată într-un edict, Edictul de la Mediolanum, care va acorda libertate tuturor religiilor din Imperiul Roman, inclusiv celei creştine, decizând şi restituirea lăcăşurilor de cult şi a bunurilor confiscate Bisericii în secolele anterioare. Dar despre Edictul de la Mediolanum, într-un următor excurs constantinopolitan.
1 Acatistul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, condacul al 4-lea.
2 Amintim că tetrarhia sau „conducerea celor patru” a debutat în anul 293, în formula: Diocletian Augustus, Maximianus Augustus, Galerius Caesar, Constantinus Chlorus Caesar (Constantin Ittu, Prologul istoriei constantiniene: tetrarhia, în „Telegraful Român”, anul 161, nr. 1-4, 1 şi 15 ianuarie 2013, p. 7).
3 Lactantius, De mortibus persecutorum („Despre morţile persecutorilor”), traducere, studiu introductiv, note şi comentarii de Claudiu T. Arieşan, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, p. 152 şi 155.
