Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu
Socotim că nu este lipsit de interes pentru cititorii noştri să prezentăm câteva date referitoare la acest moment dramatic din istoria românilor din Transilvania, mai ales pentru faptul că în el au fost implicaţi şi câţiva teologi sibieni. Pentru a înţelege mai bine acest proces, este necesar să prezentăm, în prealabil, câteva date istorice care l-au precedat. Se ştie că la 5/17 februarie 1867 s-a încheiat pactul prin care se crea statul „dualist” Austro-Ungaria. În această conjunctură, împăratul Francisc Iosif I al Austriei s-a încoronat şi ca rege al Ungariei la 27 mai/ 8 iunie 1867. În cadrul noului stat, Transilvania (ca şi Banatul şi „părţile ungurene” – Crişana şi Maramureşul) a fost încorporată la Ungaria, anulându-i-se orice autonomie. A urmat o politică de deznaţionalizare şi de discriminare a autorităţilor de la Budapesta faţă de români.
În această nouă conjunctură, la 7 februarie st.n. 1869 s-a creat la Timişoara Partidul Naţional al românilor din Banat şi Ungaria, în frunte cu Alexandru Mocioni, adoptându-se ca tactică politică „activismul”, adică participarea românilor la viaţa politică a noului stat, sprijinind lupta pentru autonomia Transilvaniei, dar şi pentru a se pronunţa împotriva unor viitoare legi opresive pentru români. Câteva săptămâni mai târziu, la 7-8 martie st.n. 1869 s-a ţinut o conferinţă similară la Miercurea Sibiului a liderilor români din Transilvania, când s-a hotărât înfiinţarea Partidului Naţional Român din Transilvania, în frunte cu Ilie Măcelariu; s-a proclamat ca tactică politică „pasivismul”, adică neparticiparea la viaţa politică a Ungariei, în semn de protest faţă de anexarea Transilvaniei la Ungaria şi pierderea autonomiei ei.
Au urmat o serie de măsuri represive împotriva românilor, dintre care amintim doar pe cele mai semnificative. De pildă, în 1868 Parlamentul din Budapesta (Dieta sau Camera Deputaţilor şi Casa Magnaţilor) a adoptat „Legea naţionalităţilor” (Legea 44), prin care se făcea precizarea, chiar în partea introductivă, că în Ungaria există o singură naţiune, cea maghiară, „una şi indivizibilă”, şi că toţi cetăţenii Ungariei (inclusiv ai Transilvaniei), indiferent de origine şi limbă, sunt membri ai naţiunii maghiare; limba oficială de stat era cea maghiară.
În 1879 Parlamentul din Budapesta a adoptat o nouă lege a învăţământului, propusă de ministrul şovin al Cultelor şi Instrucţiunii Trefort Ágoston, prin care se prevedea introducerea obligatorie a limbii maghiare în toate şcolile pedagogice şi „poporale” ale românilor şi ale altor naţiuni din Ungaria; învăţătorii şcolilor „confesionale” erau obligaţi ca în decurs de patru ani să înveţe limba maghiară. Protestele puţinilor deputaţi români în Camera Deputaţilor şi ale ierarhilor – ortodocşi şi uniţi – în Casa Magnaţilor sau ale reprezentanţilor sârbilor, slovacilor şi saşilor au rămas fără rezultat, legea fiind adoptată şi pusă în aplicare.
În 1883, la recomandarea aceluiaşi ministru, s-a votat o altă lege, prin care se prevedea introducerea obligatorie a studiului limbii maghiare în toate gimnaziile confesionale, deci şi în cele româneşti (Blaj, Beiuş, Braşov). În 1891 s-a adoptat „legea grădiniţelor”, prin care se creau grădiniţe pentru copii, dar cu limba de conversaţie maghiară. Alte legi şcolare se vor introduce la începutul secolului al XX‑lea, la recomandarea altui ministru şovin, Apponyi Albert.
În faţa acestor acţiuni, la 12-14 mai st.n. 1881, o Conferinţă naţională a românilor, care a avut loc la Sibiu, a hotărât unificarea celor două partide româneşti menţionate, sub numele de „Partidul Naţional Român” din Transilvania, Banat şi Ungaria. Tot atunci, George Bariţiu a fost încredinţat cu redactarea unui „Memorial”, în care să expună situaţia românilor transilvăneni de după proclamarea dualismului. „Memorialul” a fost publicat în anul următor în limbile română, franceză, germană şi maghiară.
Tot în cadrul Conferinţei din 1881, apoi în 1887, dar mai ales în ianuarie 1892 s-a hotărât să se redacteze un „Memorandum” către împăratul-rege Francisc Iosif I, în care să fie expuse principalele revendicări ale românilor, cu prezentarea politicii duse de Guvernul din Budapesta faţă de ei. Preşedintele Partidului a fost ales acum avocatul Dr. Ion Raţiu din Turda. Şi tot acum s-a ales un comitet de 25 de persoane (avocaţi, profesori, preoţi, ziarişti), care să redacteze acel Memorandum. El a fost redactat în săptămânile care au urmat, iar într-o nouă Conferinţă a Partidului Naţional Român, care a avut loc la Sibiu, în 25-26 martie 1892, i s-a dat forma definitivă, fiind semnat de Dr. Ion Raţiu ca preşedinte, George Pop de Băseşti şi Eugen Brote ca vicepreşedinţi, Preotul Dr. Vasile Lucaciu ca secretar general şi Septimiu Albini ca secretar. A fost tipărit sub forma unei broşuri la Sibiu, într-un tiraj de 7500 de exemplare în limba română, 500 în limba maghiară, 700 în limba franceză, 700 în limba italiană, pentru a fi cunoscut în cercurile politice din Apusul Europei.
O impunătoare delegaţie, formată din 300 de români (avocaţi, profesori, protopopi, preoţi, învăţători, meseriaşi, ţărani ş.a.), a plecat la Viena pentru a prezenta împăratului Francisc Iosif Memorandumul românilor. Dar la 28 mai 1892, când urma să-i fie prezentat, la recomandarea prim-ministrului Ungariei, Szapáry Gyula, împăratul a refuzat să primească delegaţia, motivând că ea nu reprezintă poporul român şi, ca atare, nu are nici un mandat să vorbească în numele lui. Cu toate acestea, textul caligrafiat al Memorandumului, semnat de cei cinci lideri pomeniţi mai sus, precum şi de Iuliu Coroianu, ca „referent”, purtând data de 25 martie 1892, a fost înmânat, în plic sigilat, şefului cancelariei personale a împăratului, baronul Adolf Braun. Împăratul a refuzat chiar şi citirea lui, încât plicul nedesfăcut a fost trimis ministrului de interne al Ungariei, la Budapesta. La rândul lui, acesta l-a trimis la Turda, pe adresa lui Ioan Raţiu, preşedintele Partidului Naţional Român.
La reîntoarcerea de la Viena, numeroşi delegaţi ai românilor au fost insultaţi şi agresaţi în diferite gări. Ferestrele casei lui Ioan Raţiu au fost sparte cu pietre, iar el abia a scăpat cu viaţă. În zilele următoare s-a văzut nevoit să plece cu întreaga familie la Sibiu, unde a trăit până la sfârşitul vieţii.
La scurt timp, fără să ţină seama de doleanţele românilor expuse în Memorandum, Guvernul din Budapesta a dispus să se intenteze un „proces de agitaţie” împotriva celor care au luat parte la redactarea şi difuzarea Memorandumului.
Cercetările au durat aproape doi ani. A urmat „procesul memorandiştilor”, care s-a judecat la Cluj, între 7 şi 25 mai 1894, într-o atmosferă de teroare şi lipsă de obiectivitate, preşedintele instanţei era baronul Szentkereszty, toţi membrii completului de judecată fiind maghiari. Cei 16 inculpaţi s-au comportat cu toată demnitatea, declarând că nu cunosc limba maghiară, prin aceasta refuzând să răspundă la întrebările puse în limba maghiară. Ziarele maghiare scriau că în ziua începerii procesului erau prezenţi în Cluj 30-40.000 de români, cifră comparabilă cu cea de pe Câmpia Libertăţii din 3/15 mai 1848. În diverse oraşe din vechea Românie au avut loc manifestaţii de solidaritate cu memorandiştii.
Dintre conducătorii acţiunii memorandiste, 14 au fost condamnaţi la ani grei de închisoare: Dr. Ioan Raţiu – 2 ani, Mihail Veliciu – 2 ani, Aurel Suciu – 1 an şi 6 luni, Iuliu Coroianu – 2 ani şi 8 luni, Teodor Mihali – 2 ani şi 6 luni, Rubin Patiţia – 2 ani şi 6 luni, Gheorghe Pop de Băseşti – 1 an, Dionisie Roman – 8 luni, Patriciu Barbu – 2 luni. La aceştia se adaugă cinci slujitori ai Bisericii, atât ortodocşi, cât şi uniţi: Dr. Vasile Lucaciu din Şişeşti (1852-1922) – 5 ani (cea mai mare pedeapsă), preotul Gherasim Domide din Rodna (1856-1909) – 2 ani şi 6 luni, Dimitrie Comşa (1846-1931) – 3 ani, Dr. Daniil Popovici-Barcianu (1847-1903) – 2 ani şi 6 luni, amândoi profesori la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, şi „asesorul consistorial” Nicolae Cristea din Sibiu (1834-1902) – 8 luni. Vasile Lucaciu şi-a executat pedeapsa la Seghedin, iar ceilalţi la Vaţ, până la 15 septembrie 1895, când – sub presiunea opiniei publice europene şi la solicitarea regelui Carol I al României – cei închişi au fost graţiaţi de împăratul Francisc Iosif. Alţi patrioţi români – între care şi preoţi – au fost anchetaţi de „judecători de instrucţie” în diferite localităţi din Transilvania.
Procesul Memorandumului a avut un larg ecou în multe ţări ale Europei, inclusiv în vechea Românie (mai ales prin „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” de la Bucureşti). În urma unui „Apel al Academiei Române” numeroşi oameni politici şi scriitori de renume mondial şi-au exprimat solidaritatea cu poporul român din Transilvania (notăm între ei pe Georges Clemenceau, Thomas Carlyle, Émil Zola, Frédéric Mistral, Giosuè Carducci, Leconte de Lisle ş.a.). La Paris, Londra şi Roma s-au organizat adunări (mitinguri) de solidaritate cu românii ardeleni; în Parlamentul italian s-a votat o „moţiune de simpatie” cu aceştia.
În pofida tuturor acestor acţiuni, măsurile opresive împotriva românilor din Austro-Ungaria au continuat, culminând cu „legile şcolare” ale ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Apponyi Albert, la începutul secolului al XX‑lea, prin care se urmărea desfiinţarea şcolilor româneşti şi a altor etnii. Lupta de apărare a limbii şi a culturii româneşti a luat sfârşit prin memorabilul act al unirii Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918.
