† Sofroniu, Episcopul Oradiei Mari
Sub nesfârșita cupolă a harului, de unde se întinde, peste fața întregului pământ, binecuvântarea Pantocratorului, în maiestuoasa procesiune de rugăciune doxologică a tuturor Sfinților și Îngerilor, suntem invitați și noi, cei din Biserica luptătoare, să ne adăugăm celor din Biserica triumfătoare, pentru a lua parte, împreună, la marele banchet euharistic, la cina cea de taină, la jertfa mistică și nesângeroasă săvârșită de Însuși Păstorul și Mielul, Arhiereul cel Veșnic, Cel ce jertfește și Cel ce Se jertfește, Cel ce aduce și Cel ce Se aduce, Cel ce primește și Cel ce Se împarte și Cel ce rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor, în atmosfera mistagogică a Bisericii, Chivotul lui Dumnezeu pe pământ. Biserica este Chivotul Preasfintei Treimi coborât din Cer printre noi, Chivotul coborât din Cer care, sub dverele grele de har, tăinuiește Dumnezeiasca Euharistie.
Comunitatea euharistică aflată în stare de mistică rugăciune, cler și popor, este adăpostită, în desăvârșită armonie celestă și terestră deopotrivă, de pereții de har, înveșmântați în frumusețe netrecătoare, de zidurile locașului de închinare, învelișul arhitectonic al Bisericii celei vii, împodobit cu pictură, sculptură, orfevrărie, broderie și alte arte minore, învăluit în aromele delicate și irezistibile ale tămâiei din cădelnițe și cățui, în miros de ceară curată și în sunet răspicat de toacă și cristalin de clopot, în adâncă respirație muzicală a corurilor angelice, podoaba Casei lui Dumnezeu, al cărei rol latreutic este indiscutabil. Pentru că totul, dar absolut totul, contribuie la rugăciune, ajută la interiorizare, slujește la împlinirea comuniunii de iubire dintre Dumnezeu și poporul Său, iubire a cărei expresie maximă și ușor recognoscibilă pretutindeni și întotdeauna este Dumnezeiasca Euharistie, Sfânta Cuminecătură.
În locul sfințit al prezenței dumnezeiești pe pământ, mulțumind neîncetat Celui ce este, cerând și primind ajutorul Său, binecuvântarea de Sus, harul divin necreat și îndumnezeitor, prin care omul credincios își sfințește viața, se înduhovnicește și se mântuiește, în comuniune nesfârșită de iubire cu Preasfânta Treime, comunitatea bine-credincioșilor, în stare de prosternare și laudă stând, devine receptacolul lucrării tainice purificatoare, iluminatoare și îndumnezeitoare, prin mijlocirea sfințitoare a Sfintelor Taine și a Ierurgiilor, manifestarea permanentă a prezenței Domnului Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul și Mântuitorul, Arhiereul sufletelor noastre, prin și în Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică. [Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985, p. 77.] Așa cum arată și Întâistătătorul Bisericii noastre, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României: „Spațiu sacru de rugăciune, biserica este un simbol al recunoștinței (euharistiei) aduse lui Dumnezeu și un simbol al Bisericii în înțelesul ei de adunare a oamenilor în iubirea Preasfintei Treimi. Prin urmare, o biserică în care se oficiază Sfintele Taine ale iubirii eterne a lui Dumnezeu pentru oameni este un semn de binecuvântare asupra comunității și asupra locului în care se află această biserică”. [Din Cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel al României la sfințirea Bisericii „Sfinții Cosma și Damian” din Mulhouse, Franța, 10 aprilie 2011, ziarul „Lumina”, nr. 85 / 12 aprilie 2011, p. 6-7.]
Astfel, trupul de zid, piatră, cărămidă sau lemn, al locașului de cult creștin ortodox este mantia obștii rugătoare, veșmântul material, arhitectonic, al cămășii harului ce îmbracă Trupul tainic al lui Hristos, plin de Duhul Sfânt, în stare de rugăciune euharistică, Biserica rugătoare, în comuniune mistică, duhovnicească, nevăzută, cu Biserica triumfătoare din ceruri, locul privilegiat în care drept-măritorii creștini, credincioșii, comuniunea celor botezați, cei chemați la sfințire, la a deveni sfinți, experiază darul unic și inefabil de a fi și a se constitui în celule vii ale aceluiași Trup mistic, Biserica, al cărei Cap este Hristos, Mirele, Arhiereul cel veșnic și Păstorul sufletelor credincioșilor. „Căci precum trupul unul este, și are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, și toți la un Duh ne-am adăpat” (I Corinteni 12, 12-13).
Tiparul Bisericii, modelul celest și revelat al locașului de cult creștin, își are rădăcinile, așa cum este firesc, în lumea iudaică veterotestamentară, în zorii istoriei biblice, în orizontul revelațional al relației nupțiale mistice dintre Cel ce este și poporul Legii, în timpurile aurorale ale Chivotului Legii celei Vechi, atunci când Dumnezeu a dat poruncă lui Moise: „Să-Mi faci locaș sfânt” (Ieșirea 25, 8), în vremea aceea când, după ieșirea poporului israelitean din pământul idolatru al Egiptului faraonilor, prin intermediul străluciților arhitecți și constructori Bețaleel și Oholiab (Ieșirea 31, 2 ș.u.), iudeii de odinioară au înălțat Domnului „Cortul Sfânt” sau „Cortul Mărturiei”, „Tabernacolul”, conform modelului descoperit lor de Însuși Domnul și Dumnezeul cel Viu și adevărat (Ieșirea, capitolele 25-30). Cortul Mărturiei, Tabernacolul, este, indubitabil, prototipul Bisericii, prefigurare a Împărăției cerurilor, cu o puternică încărcătură simbolică. [Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologie Biblică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 211.]
Cortul lui Dumnezeu, locul prin excelență al prezenței divine în mijlocul oamenilor credincioși, închinători la singurul și adevăratul Dumnezeu, devine, mai târziu, Casa lui Dumnezeu, Templul din Ierusalim, Cetatea păcii. Iar dacă râvna mistuitoare a Psalmistului nu s-a putut materializa în timpul domniei sale, i-a revenit Înțeleptului Solomon misiunea sfântă a ridicării Templului. Se cuvine totuși să amintim cuvintele profetice ale Regelui biblic din Cetatea pâinii, David, izvor nesecat pentru toți marii ctitori de locașuri sfinte din Legea harului, împărați, țari, regi, principi, mari cnezi, voievozi, domnitori, despoți, capete încoronate, râvnitori a ridica biserici slavei lui Dumnezeu, cu toții aprinși de același foc duhovnicesc mistuitor ca și David cel din vechime, strămoșul după trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut trup: „Nu voi intra în locașul casei mele, nu mă voi sui pe patul meu de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și genelor mele dormitare și odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului, locaș Dumnezeului lui Iacob” (Psalmul 131, 2-5).
