Pr. Vasile GAFTON
Mărturisirea oricărui om este, de fiecare dată, similară cu mărturisirea lui Adam: „Doamne..., m-am ascuns, căci sunt gol şi m-am temut” (Fac. 3,10). De ce este mărturisirea noastră similară celei a lui Adam? Pentru că omul mărturiseşte – la fel ca Adam – că nu este împlinit, că nu este desăvârşit, că există sectoare întregi din fiinţa sa „goale” de Dumnezeu. Aceste sectoare se chinuie omul fie să le ascundă – caz în care omul se simte singur şi trist –, fie să le descopere/mărturisească, să le ofere lui Dumnezeu, ca El să le umple cu prezenţa Lui mântuitoare.
Sfântul Siluan Athonitul, vorbind despre starea lui Adam după izgonirea din rai, arată că acea stare era caracterizată de lipsa bucuriei şi de plânsul după Dumnezeu, pe Care, datorită păcatului, nu-L mai întâlneşte. „Unde eşti, Doamne? – spune Adam plângând – Unde eşti, Lumina mea? Căci Ţi-ai ascuns faţa de la mine, şi sufletu-mi îndelung nu Te vede, şi tânjeşte dupre Tine, şi cu lacrămi Te caută pe Tine”(...) „Şi de aceea tânjeşte sufletul meu dupre Domnul până la moarte, şi râvneşte duhul meu către Dumnezeu, şi nimica pre pământ nu mă veseleşte” [La Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Accent Print, Suceava, 2013, p. 460-463].
Sfântul Grigorie de Nyssa numeşte această ascundere „înstrăinare”. Înstrăinarea este trăită de către om, dar ea nu este mărturisită. Aceasta înseamnă că, atunci când se mărturiseşte, omul nu se mai ascunde, ci, dimpotrivă, el se arată, se descoperă pe sine lui Dumnezeu şi, astfel, devine familiar Lui, casnic al lui Dumnezeu şi împreună-locuitor cu sfinţii (cf. Efes. 2,19). Este starea de normalitate, căci, unde să te ascunzi, când ai dinaintea conștiinței mărturisirea psalmistului: Doamne, unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la Fața Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo ești. De mă voi pogorî în iad, de față ești. De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginile mării și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta (Ps. 138, 7-10).
Însă, omul, crede în continuare că se poate ascunde. Unde? În spatele propriilor gânduri, ale propriilor planuri; în spatele propriilor cuvinte. Dar, ascunderea nu are eficacitate decât tot aici și acum, pentru sine și pentru ceilalți, deoarece, Sfânta Scriptură avertizează pe oricine crede că poate folosi cuvintele drept paravan că din cuvintele tale vei fi osândit, și din cuvintele tale vei fi făcut viu (Mt. 12, 37).
Nici cuvintele, așadar, nu îl pot ascunde pe om. Dar, ce pot ele să facă? Îl pot descoperi. Cuvintele îl pot ajuta pe om să se descopere pe sine și să se definească pe sine, pentru sine, pentru ceilalți și pentru Dumnezeu. Căutarea de sine şi cunoaşterea de sine nefalsificată este o spovedanie a fiecărui om, deoarece această cunoaştere se petrece în permanenţă dinaintea lui Dumnezeu.
În scaunul spovedaniei, ca om, trebuie să alegi din toate variantele „omenescului” trăit în planul existenţei, pe cea mai bună, pe cea mai autentică. Anume, în spovedanie trebuie să alegi acea variantă a ta care vizează maximul uman posibil, maxim uman care se defineşte în cadrul comuniunii cu tine, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Din momentul în care ai făcut acea alegere şi te prezinţi cu ea înaintea lui Dumnezeu, trebuie să încerci să renunţi la celelalte „variante” de „omenesc” posibile, încercând să le subscrii celei alese drept autentică/validă.
Orice inconsecvenţă cu acea variantă aleasă, orice sincopă în trăirea acelui maxim uman pe care l-ai ales şi l-ai recunoscut în mod liber de orice constrângere autentic, înseamnă deviere, derapaj existenţial şi necesită o nouă afirmare a variantei optime, o reaşezare înaintea lui Dumnezeu, Care este solicitat să supervizeze şi să valideze alegerea ta în legătură cu modul tău „omenesc” de a fi.
În consecinţă, pezența înaintea duhovnicului, în scaunul spovedaniei este proba bunei tale credințe şi a consecvenţei de a fi în permanenţă acomodat existenţial la o variantă de tine însuţi „omenească”, variantă liber asumată înaintea unui altul – duhovnicul și înaintea Altului Suprem – Dumnezeu. Spovedania este proba că tu poți să te prezinți în cuvinte, să-ţi definești ţie însuţi „omenescul”, așa cum numai tu și Dumnezeu îl știţi. Spovedania este o probă a sincerității.
Duhovnicul este martor al bunei tale credințe, al dorinței tale de a fi cum ești, al dorinţei tale de a nu te falsifica, de a nu te prezenta ca o carte de identitate falsă, fără acoperire din punct de vedere existenţial. Şi tu ştii acest lucru şi eşti de acord cu el, ba chiar eşti cel care simţi nevoia să (re)vii periodic asupra ta, să „te (re)verifici” şi să (re)verifici corelaţia între „omenescul” autentic, împlinit şi cu sensul pe care ţi l-ai definit şi l-ai asumat ca atare. În scaunul spovedaniei, tu, ca om, te (re)verifici în legătură cu ceea ce ţi-ai propus să fii raportat la Dumnezeu şi ceea ce (mai) eşti.
În spatele celuilalt, pe care ţi-l iei martor al alegerii tale – duhovnicul – sau dincolo de acela, trebuie să-L vezi întotdeauna pe Dumnezeu. De asemenea, putem spune că formula liturgică: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, se poate referi foarte bine şi la spovedanie. Noi îl luăm pe duhovnic martor înaintea lui Dumnezeu, că nu putem să ascundem, să punem deoparte ceva din viaţa noastră, să oprim o parte din viaţa noastră doar pentru noi, să o privatizăm; nu putem să autonomizăm o parte din noi pe care să o ascundem de Dumnezeu. Tot ce facem noi este cunoscut de Dumnezeu.
Faptul de a încerca să pui ceva deoparte din viaţa ta, ceva care să fie numai al tău sau al lumii, nu ţine de „omenescul” autentic, nu este legitim. Chiar şi ceea ce numim păcat şi ţine oarecum de o variantă „privată” a „omenescului” nostru, o variantă particulară, ferită, ţinută ascunsă de ochii celorlalţi, se săvârşeşte totuşi înaintea propriei noastre conştiinţe şi, din acest motiv, este descoperit, cunoscut de Dumnezeu.
Pe de altă parte, dacă varianta de viaţă umană pe care ne-o asumăm ca definitorie pentru noi are o finalitate în Dumnezeu, atunci, sensul acelei vieţi pe care am ales-o va fi împlinirea noastră reală, autentică. Dacă, dimpotrivă, viaţa pe care o alegem, viaţa care ne defineşte, va fi orientată spre una sau mai multe finalităţi strict lumeşti, atunci viaţa în sine ni se va goli încet, încet, de sens şi nu vom putea ajunge niciodată la o împlinire reală a ei.
În Taina Spovedaniei, aceasta încercăm să facem: încercăm să (ne) mărturisim că direcţia în care ne-am îndreptat a fost cu precădere lumea şi cele ale lumii şi că, cu cât am cultivat mai mult această orientare, am lăsat tot mai multe locuri din noi şi din viaţa noastră „goale” de Dumnezeu. Venim, deci, la El şi Îl rugăm să umple/împlinească aceste „goluri” cu marea Sa milostivire, spunându-i, asemeni lui Adam: „Doamne, mă tem că eu, ca om, vieţuind în lume, am devenit mult prea „gol”. Gol de Tine, Doamne. Însă, aşa cum Tu Te descoperi mie şi Mă chemi la Tine, mă descopăr şi eu Ţie, mă arăt Ţie în goliciunea sufletului meu, pentru că, iarăşi, mă tem să nu rămân gol de Tine pentru veşnicie”.
