Ciprian Iulian Toroczkai
Spre deosebire însă de A. Schmemann, alți teologi au insistat deopotrivă asupra caracterului sacramental deplin al Spovedaniei și al relației sale indisolubile cu Taina Euharistiei. [Cele mai valoroase contribuții în teologia românească sunt: Dumitru Stăniloae, „Înnoirea şi sfinţirea credincioşilor în Taina Mărturisirii, după învăţătura Bisericii Ortodoxe”, în O, 38 (1986), nr. 3, p. 10-18; idem, „Taina Pocăinţei ca fapt duhovnicesc”, în O, 24 (1972), nr. 1, p. 5-13; idem, „Mărturisirea, mijloc de creștere duhovnicească”, în MO, 7 (1956), nr. 4-5, p. 168-176; idem, „Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în trecutul Bisericii”, în BOR, 78 (1955), nr. 3-4, p. 218-250; Ioan Ică, „Taina mărturisirii în practica sacramentală şi importanţa ei în lucrarea pastorală a Bisericii Ortodoxe”, în MA, 28 (1983), nr. 7-8, p. 415-429.]
Reevidenţierea caracterului central al Euharistiei în legătură cu celelalte Taine nu coincide în nici un fel cu reducerea vieţii liturgice a Bisericii la Sfânta Euharistie [Vezi în acest sens studiul lui Dumitru Stăniloae, „Drumul cu Hristos Mântuitorul prin Tainele şi sărbătorile Bisericii Ortodoxe”, în O, 28 (1976), nr. 2, p. 402-416.] Este perfect adevărat că Sfânta Liturghie ocupă un loc central în viaţa noastră spirituală, însă aceasta înseamnă şi că toate Tainele şi ierurgiile sunt săvârşite în orizont euharistic – deci ele nu trebuie minimalizate sau înlăturate! Relaţia strânsă dintre Taina Mărturisirii şi Taina Maslului, ca principale mijloace ale Bisericii de înlăturare a păcatului şi a efectelor sale nocive în viaţa credincioşilor, este explicabilă tocmai în acest „orizont”, ca mijloace de accedere la punctul maxim de unire cu Dumnezeu în această viaţă, Euharistia. Totuși, euharisto-centrismul trebuie evitat, căci, „într-o anume măsură, toate Tainele Bisericii izvorăsc din Crucea lui Hristos sau participă la aceasta”. [Dumitru Gh. Radu, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii”, în O, 30 (1978), nr. 1-2, p. 17-388, aici p. 69.] Toate Tainele ţin de Hristos, „Arhiereul Care a străbătut cerurile cu jertfa Sa pe Cruce”, şi prin toate dumnezeieştile Taine El comunică viaţa Sa Bisericii. [Ibidem, p. 103. Cu alte cuvinte, întreaga realitate eclezială exprimă plenitudinea vieţii mântuitoare a lui Iisus Hristos. Această idee constituie punctul central al studiului lui Ioan Ică, „Modurile prezenţei personale a lui Iisus Hristos şi ale comuniunii cu El în Sf. Liturghie şi Spiritualitatea ortodoxă”, în Persoană şi Comuniune. Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae (1903-1993), Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, 1993, p. 335-358, în care sunt depăşite extremele obiectiv-subiectiv, sacramental-ascetic şi comunitar-individual prin afirmarea categorică a diverselor moduri de prezenţă (şi împărtăşire) a lui Hristos în Biserică; pe lângă cel euharistic-sacramental, la Liturghie, se mai enumeră şi: în locaşul bisericesc, în icoane, în cuvânt (predică şi lecturile biblice), rugăciuni şi cântări, totul susţinut şi valorificat printr-o susţinută lucrare ascetică şi filocalică (metanoia) de purificare şi urcuş duhovnicesc neîncetat. Astfel are loc o împărtăşire tainic-sacramentală şi duhovnicească cu Hristos care este în acelaşi timp şi o împărtăşire eshatologică de Hristos, o anticipare (arvună) a comuniunii depline şi fără sfârşit cu El în Împărăţia ce va să vină (p. 355).] (Este vorba de „dăruiri şi întâlniri multiple şi mereu noi cu Hristos” [Ibidem, p. 162 ş.u.], săvârşite prin harul Duhului Sfânt.) „Dacă Harul Tainelor este, după învăţătura ortodoxă, acel fluid al întâlnirii şi comuniunii spirituale personale mereu noi a lui Hristos în Duhul Sfânt cu credinciosul, în Biserică, atunci prin orice act sacramental, prin orice har obţinut pe baza unei epicleze, Biserica se împărtăşeşte de prezenţa şi viaţa lui Hristos, Care lucrează din ea şi în ea Tainele şi mântuirea noastră în general. Fiecare Taină (s.n.) este prilejul unei reînnoite chemări şi pogorâri a Duhului Sfânt peste Biserica care Îl invocă în epicleză şi peste credinciosul pentru care ea Îl cheamă şi i-L împărtăşeşte prin Taina respectivă” [Ibidem, p. 163.]. De aceea „transparenţa Bisericii pentru Hristos sporeşte şi se aprinde cu fiecare taină (s.n.) în parte”, fără a uita însă că Euharistia „realizează şi exprimă în modul cel mai pregnant îndoita transparenţă a Bisericii pentru Hristos”. [Ibidem, p. 170.]
Trebuie, așadar, evitată căderea într-un monism sau exclusivism euharistic: Euharistia nu e o „mega-Taină” a Bisericii care le estompează pe celelalte. E adevărat că e Taina Tainelor, Taina prin excelență a Bisericii, modul maxim de unire cu Hristos în această lume, dar împărtășirea cu El cunoaște și alte moduri, alte trepte (celelalte Taine, icoane, învățătură etc.).
Tradiția consacrată atestă că, în general, în Biserica Ortodoxă Spovedania este o parte esențială a pregătirii pentru Împărtășanie. În Biserica Ortodoxă Rusă numai în Săptămâna Patimilor și de Paști credincioșii adulți se pot împărtăși fără o nouă spovedanie înainte de fiecare primire a Împărtășaniei, dacă s-au spovedit deja. [Această practică reprezintă însă o alterare târzie a tradiției Mărturisirii. Detalii la Nikolai Uspensky, Slujba de seară în Biserica Ortodoxă, trad. Cezar Login, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2008, în special p. 263 ș.u.] Dar în restul Bisericilor Ortodoxe legătura dintre Spovedanie și primirea Împărtășaniei este mult mai strânsă. Într-adevăr, în unele Biserici Ortodoxe (sârbă, greacă) există posibilitatea ca cineva să se spovedească o singură dată și să se împărtășească de mai multe ori cu aceeași spovedanie; dar în Biserica Ortodoxă Română practica aceasta este întâlnită doar într-o măsură redusă. Părintele Petru Pruteanu [Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă. Istorie și actualitate, ediția a II-a, Ed. Sophia, București, 2013, p. 304-305.] amintește ca posibilă regulă de generalizat practica existentă în mânăstirea athonită Vatoped, unde monahii se spovedesc lunar și se împărtășesc săptămânal. [Arhimandrit Efrem, Cuvânt din Sfântul Munte. Omilii, trad. Maxim Monahul, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, p. 53-55.]
Trebuie să fim conștienți de practica riscantă, acceptată de către unii ierarhi și preoți ortodocși (în special din diaspora), de a-i împărtăși pe credincioși fără a-i spovedi niciodată (singura condiție pentru a se împărtăși fiind dorința expresă a acestora în acest sens). Deasa împărtășire, promovată fără discernământ, la presiunea exercitată de către adepții ei, relativizează pregătirea ascetică prealabilă prin post și mai ales legătura dintre Împărtășire și Spovedanie. Spovedania dă posibilitatea duhovnicului de a constata și a aprecia starea morală a credinciosului, râvna lui sau absența acesteia, putând lua decizia de a-l împărtăși sau nu, în deplină cunoștință de cauză. Biserica a fixat anumite reguli de pocăință, anumite canoane, care dau Spovedaniei un drept de apreciere a „vredniciei” în vederea împărtășirii și nu o lasă la alegerea penitentului, care, dacă este cinstit, cu greu și-ar putea aprecia singur această vrednicie. De altfel, rezultatele ar fi dezastruoase: unii membri ai Bisericii, dând dovadă de laxism, ar veni la împărtășanie „ca și cum ar merge la restaurant”, alții, dând dovadă de prea multă scrupulozitate, nu s-ar împărtăși niciodată. [Gheorghe Calciu Dumitreasa, „Cerberii Sfântului Potir sau paznicii Împărtășaniei”, la http://parintelecalciu.wordpress.com/2008/04/10 (site accesat la 30.01. 2014).]
Într-o discuție pe care am avut-o cu Părintele Ioan Ică sr asupra „Împărtășaniei dese sau rare” , acesta atrăgea atenția că, în esență, avem de-a face cu o falsă problemă. După cum se spune în rugăciunea premergătoare împărtășirii, Euharistia – modul maxim de unire cu Hristos în această lume – poate să fie primită și „spre osândă”, atunci când cel care se împărtășește nu este vrednic de această cinste a comuniunii cu Dumnezeu. Împărtășirea foarte deasă nu duce în mod automat la mântuire, căci împărtășirea fizică reclamă și o împărtășire spirituală. Cu alte cuvinte, starea omului este esențială în această comuniune euharistică. Cei care cred că „merită” să se împărtășească foarte des – în fond, preoții fac aceasta, iar unii dintre ei, din păcate, nu sunt exemple de moralitate… – ar trebui să-și pună întrebarea: Oare nu cumva invit în viața mea pe Cineva pe Care nu m-am pregătit să-L primesc cum se cuvine? Desigur, de cele mai multe ori nu suntem capabili să stabilim în mod corect dacă și în ce măsură suntem pregătiți să ne unim cu Hristos euharistic. Aici intervine rolul decisiv al părintelui duhovnicesc [Bibliografia dedicată paternității spirituale este foarte bogată. Amintim aici două lucrări: Irénée Hausherr, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, trad. Mihai Vladimirescu, Ed. Deisis, Sibiu,1999; Daniel Lemeni, Tradiţia paternităţii duhovniceşti în spiritualitatea creştină răsăriteană. Un studiu asupra îndrumării spirituale în Antichitatea creştină târzie, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2012.], garantul „obiectiv” al stării noastre, cel care poate cântări chiar într-o măsură mai mare decât noi înșine starea în care ne aflăm. Se cuvine deci să urmărim nu Împărtășirea deasă, ci continuă [A se vedea mai ales excelentul volum editat de Arhid. Ioan I. Ică jr, Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse – mărturiile Tradiției, Ed. Deisis, Sibiu, 2006.], la care nu putem ajunge însă decât prin Spovedanie deasă. Revelatoare sunt cuvintele unui liturgist contemporan: „Să facem din întreaga viață o pregătire pentru Împărtășanie, căci aceasta înseamnă a fi creștin: a-L purta pe Hristos! Nu se pot apropia însă cei care nu-și lasă păcatul și care, deși s-au spovedit, continuă să facă acel păcat. Nedorința de a părăsi păcatul se identifică cu nedorința de a te mântui; și cel care nu regretă măcar păcatul săvârșit nu se poate împărtăși nici pe patul de moarte”. [P. Pruteanu, op. cit., p. 305-306.]
