Împărtășire deasă? Spovedanie deasă! (II)

Ciprian Iulian Toroczkai

Examinând mai cu atenţie cauzele care au dus la practica împărtăşaniei rare în Biserica Ortodoxă – caracteristică acesteia timp de mai multe secole –, Alexander Schmemann crede că poate identifica două tipuri de spiritualitate: o spiritualitate a laicilor (comunitară), bazată pe oficierea Liturghiei numai duminica, post comunitar, spovedanie sacramentală şi tipic eclezial comunitar, şi o spiritualitate a monahilor (individualistă), apărută din secolul al IV-lea şi bazată pe săvârşirea zilnică a Liturghiei, post ascetic, spovedanie harismatică şi tipic monahal [Cornel Toma, „Lex orandi, lex est credendi sau unitatea dintre dogmă, spiritualitate şi cultul Bisericii”, în Alexander Schmemann, Introducere în teologia liturgică, p. 35.].
Consacrarea „tipicului monahal” a însemnat o „trădare” a funcţiei avute de monahism. Apărut iniţial dintr-o efervescenţă eshatologică, ca o mişcare strict laică, „ceva elementar şi sporadic” şi nu un „aşezământ sau o instituţie a Bisercii”, el a triumfat apoi, pătrunzând în toate sferele Bisericii, lucru grav pentru că acea concepţie a sa iniţială s-ar fi şters în detrimentul unei înţelegeri în limbajul şi categoriile tradiţiei speculative neo-platonice (pornind de la Origen, prin Părinţii Capadocieni, Evagrie şi Pseudo-Dionisie, până la Maxim Mărturisitorul) [Ibidem, p. 190-210 şi 264-287.].
Monahismul ar mai fi dus, de asemenea, şi la apariţia şi generalizarea practicii de mărturisire a păcatelor înainte de împărtăşire. Iată ce scria A. Schmemann referitor la Taina Spovedaniei: „Monahii au introdus o nouă formă de spovedanie de tip nesacramental prin mărturisirea gândurilor în faţa unui călugăr bătrân, numită spovedanie spirituală. Cele două spovedanii au fuzionat şi au produs o denaturare a spiritualităţii” [Idem, Postul Mare, ediţia a II-a, trad. A. şi L. Constantin, Ed. Doris, Bucureşti, 1998, p. 140.].
Convingerea teologului rus era că în Biserica primară toţi credincioşii care participau duminica la Sfânta Liturghie se şi împărtăşeau. Spovedania nu poate fi pentru el deci decât un obstacol în calea comuniunii cu Hristos [Ibidem, p. 141: „Neglijarea Tainelor a dus la o împărtăşire rară sau anuală a credincioşilor; spovedania a devenit un obstacol pentru comuniunea euharistică, întrucât credincioşii se excomunică singuri prin neparticiparea la Euharistie …”.], fapt care nu avea loc până în secolul IV [Trebuie spus că practica mărturisirii publice a păcatelor, urmată de o împărtășire „în masă” a credincioșilor, nu a dispărut în secolul al IV-lea, ci poate fi întâlnită chiar în secolul al XIX-lea, în Rusia, la Sf. Ioan de Kronstadt (canonizat în 1990 de Patriarhia Moscovei). Părinte harismatic, acesta era căutat de o mare mulțime de credincioși: zilnic se împărtășeau între 300-500 de credincioși, iar în Postul Mare câteva mii. Atunci scotea cinci agnețe mari, de câte 5 kg fiecare, și patru sau cinci potire mari, tot de câte 5 litri fiecare, pe care le binecuvânta la un loc. S-a ajuns ca în anii 1890 să aibă un număr de 150-300 de penitenți zilnic, iar în Postul Mare 4000-5000 pe zi. În consecință, a primit din partea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse permisiunea de a practica spovedania publică, alături de cea privată, pe care o cerea de la cei care aveau de mărturisit lucruri grave. „Renașterea euharistică” a Sf. Ioan de Kronstadt nu a rămas însă nepusă în discuție: un alt sfânt (canonizat în 1988), episcopul ascet Teofan Zăvorâtul, i-a cerut explicații, cerând mai multă acrivie. Conflictul s-a stins însă rapid, în urma explicațiilor epistolare transmise de Sf. Ioan. Totuși, rămâne deschisă întrebarea: în ce măsură este canonică practica liturgică a acestuia? Pentru a se găsi răspunsul corect, trebuie amintit că Sinodul a dat dispensa amintită cu titlu excepțional, doar datorită calităților de sfințenie evidente; apoi, actul canonizării Sf. Ioan de Kronstadt nu înseamnă automat canonizarea tuturor opiniilor și practicilor sale, ca un model de urmat de toți preoții. Detalii la Ioan I. Ică jr., „Sfântul Ioan de Kronstadt între Liturghie și revoluție”, în Sf. Ioan de Kronstadt, Liturghia: cerul pe pământ, trad. Boris Buzilă, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 5-35.]. Doar atunci, odată cu accentuarea rolului tipicului monahal în practica liturgică, s-ar fi renunţat la împărtăşirea duminicală generalizată; înainte doar păcatele de moarte – diferite de păcatele uşoare – ar fi fost privite ca un impediment pentru primirea Euharistiei: este vorba de apostazie, ucidere şi desfrânare. Relativizând importanţa Tainei Spovedaniei, Schmemann scrie: „Teologia scolastică a mutat accentul de la o pocăinţă-împăcare cu Biserica spre o iertare dată de preot, reprezentată aproape exclusiv în termenii puterii juridice, în care iertarea devine o putere în sine” [A. Schmemann, Postul Mare, p. 142.]. Indispensabilă în primirea Euharistiei nu ar fi deci mărturisirea păcatelor, ci alte condiţii – dragostea faţă de Dumnezeu şi rugăciunile pentru iertarea păcatelor. „Motivul principal pentru participarea la Împărtăşanie e dragostea. Primirea Împărtăşaniei pur şi simplu pentru că-L iubim pe Hristos şi dorim să fim uniţi cu El. Dragostea e dincolo de dorinţă şi de iertare, împăcare şi tămăduire. Ea transcende şi problema vredniciei şi a nevredniciei pentru că scopul întregii pocăinţe şi rugăciuni e să-L iubim pe Hristos” [Ibi­dem, p. 135.]. Ideea de vrednicie şi nevrednicie este pentru A. Schmemann o reminescenţă a „teoriei meritelor” din teologia scolastică apuseană, care neagă „nevrednicia” creaturală a fiinţei umane în raport cu Hristos, „Chipul Dumnezeului Celui nevăzut” (Col. 1, 8). Aceasta este cauza pentru care „Biserica primară cunoaşte că nimeni – în întreaga creaţie – nu este vrednic ca prin virtuţile sale spirituale, prin demnitatea sa, să se apropie de Sângele şi Trupul lui Hristos, şi că niciodată pregătirea nu constă în calcul şi analiza pregătirii şi nepregătirii, ci în răspunsul iubirii la iubire” [Ibidem, p. 243.].
Tentativa de a desemna două tipuri de spiritualităţi este nefondată; mărturisirea gândurilor în faţa unui bătrân (geron, startsi) nu a fost confundată cu Spovedania sacramentală, care aducea şi iertarea păcatelor; Taina Spovedaniei se întâlneşte în istoria Bisericii şi înainte de secolul IV [Vezi „Didahia sau Învăţătura celor doisprezece apostoli”, în Scrierile Părinţilor Apostolici (PSB, vol. 1), EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 27: „În Biserică mărturiseşte-ţi păcatele tale şi nu te duce la rugăciune cu conştiinţa rea.” „Când vă adunaţi în duminica Domnului frângeţi pâinea şi mulţumiţi după ce mai întâi v-aţi mărturisit greşelile pentru ca jertfa voastră să fie curată. … Cine este sfânt să vină, iar dacă nu, să se pocăiască”.]; în fine, practica ascetică este necesară pentru Împărtăşanie căci, după cum se subliniază şi în textele neo-testamentare, aceasta se poate da spre Împărăţia cerurilor, dar şi spre osândă, în funcţie de vrednicia sau nevrednicia credinciosului (I Cor. 11, 27-29: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. … Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului”) [C. Toma, „Lex orandi, lex est credendi sau unitatea dintre dogmă, spiritualitate şi cultul Bisericii”, în Alexander Schmemann, Introducere în teologia liturgică, p. 32-45.].
Plecând de la aceste „revizuiri” ale teologiei liturgice contemporane în ceea ce priveşte „locul” şi semnificaţia Sfintelor Taine (şi mai ales a Tainei Euharistiei), cum este înţeleasă Taina Spovedaniei? În prim plan se află chiar rezervele exprimate de Părintele Schmemann vizavi de pregătirea pentru Împărtăşanie. Ca „Taină a Bisericii, Taină a comunităţii, Taină a unităţii” [A. Schmemann, Postul cel Mare, p. 146.], ea ar trebui privită nu dintr-o perspectivă monahală restrictivă, ci din perspectiva iubirii comunitare „ce depăşeşte orice obstacol”. Respingându-se Pocăinţa ca o pregătire sine qua non a Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, se ajunge, volens nolens, şi la punerea sub semnul întrebării a necesităţii acestei Taine în viaţa credinciosului.
Practica actuală, prin care se impune tuturor celor ce vor să se împărtășească să se spovedească înainte de fiecare cuminecare, chiar dacă au trecut doar câteva zile de la ultima spovedanie este considerată de către unii teologi ca fiind o denaturare și o formalizare a actului spovedaniei. Transformarea Tainei Spovedaniei într-o condiție formală și, de fapt, unica condiție pentru împărtășanie, înlocuiește adevărata pregătire pentru împărtășire, pregătire ce consta întotdeauna, într-o adevărată pocăință lăuntrică. Accentuarea, întreaga trăire a acestei Taine se schimbă de la pocăință la dezlegare, și este înțeleasă în lumina unor puteri aproape magice. Astăzi în Taina Spovedaniei nu se caută împăcarea credinciosului cu Biserica, ci această dezlegare formală, jumătate magică, jumătate legalistă; iar aceasta se întâmplă nu din cauza faptului că păcătoșenia îl deranjează pe cel ce vrea să se împărtășească (de obicei o găsește ca pe ceva firesc și inevitabil), ci pentru că îi dă dreptul să se apropie de Sfintele Daruri cu „conștiința curată” [Alexander Schmemann, „Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie”, la http://www.crestinortodox.ro / dogmatica / dogma/sfanta-spovedanie-sfanta-impartasanie-69027.html (site accesat la 30.01.2014).]. Această problematică se reflectă foarte bine în perioadele de post (mai ales în Postul Mare), când grupuri de credincioși așteaptă să-și împlinească „obligația anuală” printr-o sumară spovedanie de trei până la cinci minute. Însă o astfel de situație creează nenumărate probleme, atât în ceea ce privește percepția asupra Spovedaniei în mentalul colectiv, cât și în practica săvârșirii și primirii acestei Taine.