Pr. prof. dr. Viorel Ioniţă
Sinodalitatea este o componentă fundamentală a organizării şi funcţionării Bisericii Ortodoxe. Cele şapte Sinoade Ecumenice, desfăşurate între anii 325 şi 787, reprezintă până astăzi modelul de luare a unor decizii normative pentru întreaga Biserică. Pe parcursul mileniului al II-lea al erei creştine, Biserica Ortodoxă nu a mai putut organiza Sinoade Ecumenice, dar a recurs mereu la organizarea unor sinoade locale sau regionale.
În secolul al XVII-lea au avut loc o serie de sinoade numite, din punct de vedere tehnic, „pan-ortodoxe”, deşi unele dintre ele au avut doar caracterul unui sinod endemic, adică o adunare a episcopilor prezenţi în acel moment în Constantinopol. Calitatea de sinod panortodox a fost acordată acelor sinoade mai ales în urma receptării lor ca atare de întreaga Biserică Ortodoxă. Necesitatea convocării unui sinod al întregii Biserici Ortodoxe s-a făcut apoi tot mai simţită la sfârşitul secolului al XIX-lea, mai ales în urma apariţiei mai multor Biserici Ortodoxe Autocefale, a problemelor legate de Diaspora ortodoxă şi, nu în ultimul rând, a necesităţii formulării unei strategii comune a tuturor Bisericilor Ortodoxe în relaţiile lor cu lumea şi cu celelalte Biserici creştine. În acest sens, la scurtă vreme după întronizarea sa ca Primat al Bisericii Ortodoxe Române, mitropolitul Miron Cristea a adresat, în anul 1920, o scrisoare irenică Patriarhiei Ecumenice, prin care găsea „necesar ca – în interesul bunei rezolvări a unor chestiuni bisericeşti, care bat la poarta tuturor ţărilor cu credincioşi ortodocşi şi în interesul întăririi unităţii atât de folositoare pentru toţi a unei Biserici Ortodoxe răsăritene de pretudindeni – să reluăm firul atât de mult întrerupt al consfătuirilor în soboare comune ale tuturor Bisericilor care mărturisesc apostolica credinţă răsăriteană” (Pr. dr. Gh. Soare, De la Vatopedi la Rhodos, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXIX (1961), nr. 9-10, p. 844).
Unul din cele şapte puncte de pe ordinea de zi a Congresului Panortodox organizat de Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea (1921-1923), între 10 mai şi 8 iunie 1923, la Constantinopol/Istanbul, unde Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de arhimandritul Iuliu Scriban şi de senatorul Petre Drăghici de la Sibiu, a fost propunerea Mitropolitului Nicolae Bălan (1920-1955) de la Sibiu, de a se organiza la nivel panortodox, în anul 1925, aniversarea a 1600 de ani de la Sinodul I Ecumenic. Congresul a salutat cu bucurie această propunere şi a recomandat Patriarhiei Ecumenice să ia iniţiativa organizării unui Sinod Panortodox, ca astfel acest eveniment să fie sărbătorit cu demnitate de întreaga Biserică şi nu doar la nivel local. Acest congres a recomandat, în acelaşi timp, ca la acest sinod să fie invitate toate Bisericile care mărturisesc Simbolul de credinţă de la Niceea, deci nu numai Bisericile Ortodoxe. Cu aceste precizări, congresul nu s-a rezumat doar la celebrarea Primului Sinod Ecumenic, ci a propus convocarea unui Sinod Panortodox, astfel încât iniţiativele Patriarhiei Ecumenice pe parcursul secolului al XX-lea au avut în această hotărâre o bază panortodoxă. Cea mai cunoscută recomandarea a Congresului din 1923 a fost însă îndreptarea calendarului iulian, potrivit unui calcul diferit faţă de calculul care stă la baza calendarului gregorian, astfel că majoritatea Bisericilor Ortodoxe, cu excepţia Patriarhiei Ierusalimului, a Bisericii Ortodoxe Ruse şi a Bisericii Ortodoxe Sârbe, au îndreptat calendarul, astfel că problema calendarului s-a complicat şi mai mult şi a devenit una din temele care nu pot fi clarificate decât la nivel panortodox.
În spiritul hotărârilor din 1923, Patriarhul Ecumenic Grigorie al VII-lea (1923-1924) a adresat tuturor Bisericilor Ortodoxe o enciclică, la 27 mai 1924, prin care convoca pentru anul 1926 un Sinod Panortodox, care ar fi trebuit să aibă loc la Muntele Athos. Această convocare s-a dovedit însă ca irealistă, întrucât nimic nu era pregătit, iar cei care au respins recomandarea îndreptării calendarului din 1923 l-ar fi folosit în favoarea lor, astfel Patriarhia Ecumenică a amânat sine die convocarea acestui sinod. Şi totuşi, prin această măsură, ideea convocării unui sinod al întregii Biserici Ortodoxe nu era cu totul respinsă, ci numai precizată în sensul că un astfel de sinod trebuia foarte bine pregătit, iar în acest context a apărut şi ideea unor faze de pregătire, inclusiv aceea a unui Pro-Sinod, care să pregătească chiar un Sinod Ecumenic, deşi nimeni nu ştia exact în ce ar putea consta acest Pro-Sinod şi prin ce s-ar deosebi de o conferinţă pregătitoare. În urma acestor discuţii, la 1 mai 1926, Patriarhul Ecumenic Vasile al III-lea (1925-1929) a adresat o enciclică tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, prin care le cerea părerea în legătură cu perspectiva convocării unor congrese sau conferinţe pregătitoare, precum şi a unui Pro-Sinod constituit din reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe, care să fie premergător viitorului Sinod Ecumenic. Pe această linie, Patriarhul Ecumenic Fotie al II-lea (1929-1935) a convocat, la data de 8 mai 1930, întrunirea unei Conferinţe interortodoxe pentru elaborarea listei temelor şi a metodologiei de lucru a unui eventual Pro-Sinod. Această conferinţă s-a desfăşurat între 8 şi 23 iunie 1930 la Mănăstirea Vatoped, din Muntele Athos, şi a adoptat o listă cu 17 teme foarte complexe, socotite ca cele mai urgente de rezolvat la nivel panortodox. Pe lângă stabilirea listei temelor, această comisie interortodoxă a mai stabilit ca la viitorul Pro-Sinod fiecare Biserică Ortodoxă să participe cu câte o delegaţie compusă din doi arhierei şi însoţită de maximum doi consilieri. Tot atunci s-a discutat şi chestiunea procedurii de votare la Pro-Sinod şi, ţinând seama de experienţa legată de receptarea hotărârilor Congresului Panortodox din 1923, s-a precizat că nici conferinţa pregătitoare şi nici chiar viitorul Pro-Sinod nu pot lua hotărâri obligatorii, ci numai Sinodul Ecumenic.
Perspectivele convocării unui sinod al întregii Biserici Ortodoxe, inclusiv cele legate de denumirea acestui sinod şi de tematica lui, au fost discutate la Primul Congres al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, desfăşurat la Atena, între 29 noiembrie şi 6 decembrie 1936. Participanţii la acest conges erau de părere că hotărârile importante şi normative pentru Biserica Ortodoxă nu pot fi luate decât de un Sinod Ecumenic, care însă nu poate fi convocat fără o pregătire adecvată şi care ar include, printre altele, raportul Bisericii Ortodoxe faţă de celelalte Bisericii creştine. Până în momentul când Biserica Ortodoxă va fi în măsură să poată convoca un Sinod Ecumenic, aceasta trebuie să recurgă la alte modalităţi pentru a putea rezolva chestiunile urgente, cum ar fi şi aceea a calendarului. Printre aceste modalităţi ar fi, în primul rând, o mai strânsă colaborare între toate Bisericile Ortodoxe, iar, după majoritatea teologilor prezenţi la acel conges, să se convoace un sinod general al Bisericii Ortodoxe, respectiv un Sinod Panortodox. Din nefericire toate aceste dezbateri, ca, de altfel, întreaga activitate legată de pregătirea unui sinod al Bisericii Ortodoxe, au fost blocate de tragedia legată de cel de al II-lea Război Mondial, care a întârziat aceste preocupări cu aproape două decenii.
În perioada imediat următoare celui de al II-lea Război Mondial, cooperarea panortodoxă a fost reluată la iniţiativa Patriarhiei Moscovei, prin organizarea, între 8 şi 17 iulie 1948, a Consfătuirii Întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe, care, luând act de faptul că nu toate Bisericile Ortodoxe au îndreptat calendarul şi pentru evitarea diferenţelor cu privire la sărbătorirea Sfintelor Paşti, a considerat că este obligatoriu pentru întreaga lume ortodoxă să celebreze sărbătoarea Sf. Paşti numai după stilul vechi (iulian), în conformitate cu paschalia alexandrină. Cât priveşte sărbătorile fixe, Consfătuirea de la Moscova a apreciat că, până la elaborarea şi ratificarea celui mai perfecţionat calendar, fiecare Biserică autocefală poate să se folosească de calendarul care a intrat în uzul Bisericii respective. Potrivit acestor recomandări, majoritatea Bisericilor Ortodoxe, inclusiv Biserica Ortodoxă Română, ţin sărbătorile cu dată fixă, cum ar fi Crăciunul sau Boboteaza etc., după calendarul îndreptat, iar ciclul sărbătorilor pascale după calendarul vechi.
În deceniul al VI-lea al secolului trecut, Patriarhul Ecumenic Atenagoras (1948-1972) a reluat pregătirea unui Sinod Panortodox, prin convocarea celor patru Conferinţe Panortodoxe, primele 3 desfăşurate în insula Rhodos (1961, 1963, şi 1964), iar cea de a 4-a la Chambésy (1968), lângă Geneva, în Elveţia. Prima din aceste conferinţe a formulat o listă de teme şi mai complexă decât cea din 1930, cu 8 capitole, în care erau enumerate multe teme de doctrină, de cult şi de viaţă practică a Bisericii. Aceste teme au fost recomandate fiecărei Biserici Ortodoxe spre studiu, dar s-a constatat curând că lista respectivă era prea lungă şi că nu era necesar ca un eventual Sinod Panortodox să discute toate acele teme. De aceea, cea de a 4-a Conferinţă Panortodoxă a propus numai un număr limitat de teme şi a recomandat precizarea denumirii sinodului care se pregătea, anume să fie intitulat Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Această denumire, care se foloseşte şi astăzi, a fost făcută pe baza considerentelor că expresia de Sinod Panortodox este prea tehnică, precum şi pentru faptul că statutul unui sinod depinde de receptarea lui de întreaga Biserică. Cu acel prilej s-a subliniat că în istoria Bisericii au existat sinoade care au fost convocate ca ecumenice, cum a fost cel de la Sardica din 343, dar care a fost receptat doar ca sinod local, iar alte sinoade cu pretenţia de fi ecumenice, cum a fost cel de la 754, au fost respinse de Biserică drept eretice. Denumirea de Sfântul şi Marele Sinod s-a dat sinodului convocat de Sf. Împărat Constantin cel Mare la Niceea, în anul 325, sinod care abia după mai mulţi ani a fost receptat de întreaga Biserică drept Primul Sinod Ecumenic. Tot aşa, caracterul şi autoritatea sinodului pe care-l pregăteşte de mai mulţi ani Biserica Ortodoxă vor depinde de procesul său de receptare, dar în momentul de faţă Biserica îl consideră ca Sfânt şi Mare. De altfel, Sinodul fiecărei Biserici Ortodoxe este considerat Sfânt Sinod, iar cel al tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale este îndreptăţit să fie numit nu numai sfânt, ci şi mare, ca fiind al tuturor.
După anul 1968 a fost înfiinţat de către Patriarhia Ecumenică, la Chambésy, Elveţia, un Secretariat pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, condus de mitropolitul Elveţiei. Mai apoi a fost înfiinţată şi o Comisie Interortodoxă Pregătitoare a acestui Sinod, constituită din câte un ierarh ca membru şi un teolog în calitate de consultant, din fiecare Biserică Ortodoxă. La Synaxa (întrunirea) Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe din octombrie 2008, la care Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de Înaltpreasfinţitul Mitropolit Laurenţiu al Ardealului, s-a luat hotărârea ca la procesul de pregătire şi desfăşurare a Sfântului şi Marelui Sinod să fie reprezentate în exclusivitate numai cele 14 Biserici Ortodoxe Autocefale şi niciuna din Bisericile autonome, care sunt, de altfel, reprezentate prin Bisericile lor mame.
Secretariatul şi Comisia Pregătitoare au elaborat materialele necesare pentru organizarea celor patru Conferinţe Panortodoxe Presinodale, toate desfăşurate la Chambésy, anume în 1976, 1982, 1986 şi 2009. La prima din aceste conferinţe a fost aprobată o listă cu 10 teme, spre a fi studiate şi în legătură cu fiecare din ele să fie elaborat câte un text adoptat în unanimitate de aceste conferinţe, texte care vor fie prezentate direct Sfântului şi Marelui Sinod. Aceste 10 teme sunt:
1. Diaspora ortodoxă;
2. Autocefalia și modul în care trebuie sa fie proclamată;
3. Autonomia și modul în care trebuie sa fie proclamată;
4. Diptice (adică ordinea de întâietate a Bisericilor în pomenirea liturgică);
5. Problema noului calendar;
6. Impedimente la căsătorie;
7. Postul şi însemnătatea lui astăzi;
8. Relațiile Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creștine;
9. Ortodoxia și Mișcarea ecumenică;
10. Contribuția Bisericilor Ortodoxe locale la realizarea idealurilor creștine de pace, libertate, frățietate și dragoste între popoare și înlăturarea discriminărilor rasiale.
Până în vara anului 2009, cele patru Conferinţe Panortodoxe Presinodale au adoptat textele pregătitoate în legătură cu 7 din aceste teme, iar în decembrie acelaşi an Comisia Interortodoxă Pregătitoare a adoptat textul privind Autonomia, rămânând numai două teme, care s-au dovedit a fi mai dificile de rezolvat, anume Autocefalia şi Dipticele. Întrucât aceste două teme necesită mai mult timp de studiu şi reflecţie, s-a făcut propunerea ca tematica Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe să includă numai cele 8 teme care au fost elaborate şi adoptate în unanimitate la nivelul Conferinţelor Panortodoxe Presinodale. Întrunirea (Synaxa) Întâistătătorilor celor 14 Biserici Ortodoxe, cu excepţia Patriarhiei Antiohiei şi a Bisericii Ortodoxe din Cehia şi Slovacia, din 6-9 martie a.c, a hotărât convocarea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe în perioada Rusaliilor din anul 2016. În vederea pregătirii Sinodului, s-a constituit un Comitet Interortodox, care se va întruni în toamna acestui an, va studia mai ales textele privind relaţiile Bisericii Ortodoxe cu lumea, cu celelalte Biserici şi cu Mişcarea ecumenică şi va pregăti întrunirea celei de a 5-a Conferinţe Panortodoxe Presinodale, pentru anul viitor, conferinţă care va avea mandatul să ia ultimele hotărâri în vederea organizării concrete a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. La acest sinod fiecare Biserică Autocefală va fi reprezentată de un număr de 24 de delegaţi, sinodul va fi prezidat de Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic, care va fi încadrat de Întâistătători celorlalte 13 Biserici Ortodoxe Autocefale. Fiecare Biserică va avea un singur vot, iar hotărârile se vor lua numai prin consens, adică dacă o singură Biserică se opune unei decizii din binecuvântate pricini, acea decizie nu se va mai putea lua. Cea mai înaltă instanţă decizională înainte de Sfântul şi Marele Sinod este Synaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, care se va mai întruni, dacă va fi nevoie, căci aşa cum a propus Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Synaxa recentă, ar fi foarte util dacă această instanţă se va întruni cel puţin din doi în doi ani.
