Dr. Dragoş Boicu
„În orice fals există întotdeauna ascuns ceva autentic!”
Deşi am avut câteva rezerve, anul cinematografic 2013 a fost unul extrem de rodnic, dar, spre marele meu regret, nu am regăsit pe lista nominalizărilor la Oscar (la nicio categorie) un film unic şi deosebit. Sunt cu atât mai trist cu cât sunt scoase în faţă producţii fără mesaj, lipsite de substanţă, care impresionează superficial cu ajutorul a câtorva succesiuni de efecte speciale sau a unor scene „şocante” prin imoralitatea lor. După ce triezi aceste mărgele colorate şi strălucitoare, dar fără valoare, ajungi să găseşti chiar nestematele şi capodoperele cinematografice, ascunse şi nepromovate, probabil din simplul motiv că ar demasca trivialitatea şi superficialitatea favoriţilor la cel mai râvnit premiu din branşă.
Întâmplător sau nu (dacă ţinem cont de etimologia explicată de către M. Eliade), producţia care atentează la ordinea axiologică hollywoodiană se intitulează The Best Offer (Cea mai bună ofertă sau Oferta irezistibilă) şi este regizată de către Giuseppe Tornatore, cunoscut publicului larg în special pentru producţiile Cinema Paradiso (1988) şi Malena (2000).
Alcătuind un scenariu genial, Tornatore îşi focalizează obiectivul asupra unui personaj ciudat, introvertit, cu deprinderi maniacale şi tulburări obsesiv-compulsive, Virgil Oldman – interpretat magistral de către Geoffrey Rush –, care şi-a creat o carieră de succes ca evaluator de antichităţi pentru o casă de licitaţii.
Singur, lipsit de respect pentru persoana umană, indiferent la presiunea societăţii şi la convenţiile mundane, protagonistul îşi urmăreşte scopul fără prea multe scrupule, după un set de reguli proprii pe care le urmează cu o stricteţe fanatică. Blindat într-o armură inexpugnabilă, bărbatul asocial, cu vicii acceptabile şi o selectă plăcere vinovată, pare o persoană invulnerabilă la tertipuri şi înşelăciuni, iar intriga o constituie tocmai ruperea acestui echilibru de neclintit.
„Avare, tibi nihil satis est!”
Crezând că stabileşte parametri şi determină regulile jocului pentru a pune mâna pe un artefact preţios, eroul se lasă atras într-o cursă elaborată şi este tentat să iasă tot mai mult din carapacea pe care şi-a construit-o atât de prudent, fiind dispus chiar s-o abandoneze, în cele din urmă, pentru a se putea bucura de „plăcerile simple ale vieţii”, neglijate în timpul primelor două tinereţi.
Este foarte interesant procesul ispitirii lui Virgil şi stârnirea constantă a curiozităţii lui prin noi şi noi contradicţii care îl distrag permanent şi îl împiedică de la discernerea la rece a informaţiilor cu care este bombardat sistematic. Prin cadre unice şi foarte sugestive, completate de o coloană sonoră de excepţie, semnată de inconfundabilul Ennio Morricone, care acompaniază în chip lucid şi inspirat momentele de încordare şi detensionare ce se înlănţuie atât de firesc, telespectatorul este transpus nu doar în spaţiul scenei, ci mai ales în starea morală a personajului principal.
Concentrat pe desluşirea unui mister incitant care îşi relevă noi şi noi piese, ca un puzzle, protagonistul eşuează să sesizeze cât de convenabil sunt acestea dispuse tocmai pentru a-l conduce pe o pistă falsă. Manipulat prin jocul obsesiv al tainei care devine tot mai profundă pe măsură ce se descoperă, Virgil renunţă la programul draconic, la precauţia şi la regulile proprii, depăşind prag după prag într-o neglijenţă ce îl expune ridicolului, cu atât mai mult cu cât factorul determinant al acestui suspans este o prezenţă feminină care domină prin absenţă şi printr‑o alternare a ademenirii cu respingerea. Fără să îşi dea seama, eroul se află într-o relaţie complexă, dificilă şi cu o dinamică continuă, care îi schimbă radical modul de a se raporta la viaţă, la lume şi la ceilalţi. Sacrificând timp şi energie, devine brusc empatic şi sincer îngrijorat, iar dragostea pe care crede că a găsit-o îl face nesperat de fericit. Prea fericit! De parcă ar fi prea bine ca să fie adevărat. Demersul descoperirii artefactului misterios era suficient pentru a-i aduce satisfacţii lăuntrice eroului, iar povestea de iubire ce se întrezăreşte şi care se potriveşte atât de bine îl face să spere la şi mai mult.
Şi totuşi, din prisma experienţei dobândite în lucrul cu obiectele de artă, Virgil nu se poate abţine să nu se întrebe dacă are în faţă o trăire autentică sau doar un fals, mai mult sau mai puţin reuşit. Este o teamă pe care o exprimă ceva mai bine complicele său, Billy (Donald Southerland): „Emoţiile sunt ca o operă de artă. Pot fi contrafăcute încât să pară identice cu originalul, dar sunt false […] totul poate fi falsificat: bucuria, durerea, ura, boala, însănătoşirea … până şi dragostea”.
Dar, aşa cum afirmă Virgil, „în orice fals există întotdeauna ascuns ceva autentic”. Şi poate tocmai de aici şi tentaţia sau ispita, care este caracterizată în spiritualitatea creştină ca o imagine deformată care ne atrage prin reprezentarea unui bine aparent. Iniţial imun la sugestie sau momeală (προσβολή), întrevederea unui câştig prin concretizarea gândului (λογισµός) îl aduce pe protagonist în pragul conversaţiei (ὀµιλια) cu „potenţialul bine”, apoi la unirea sau relaţia (συνδυασµό) cu acesta şi, în cele din urmă, la consimţământul (συνκατάθεσις) de a acţiona în vederea atingerii acelui „bine”. Urmărindu-l pe Virgil se poate observa gradual întregul proces prin care omul este manipulat nu doar de puterile demonice, ci şi de semenii meschini, dornici de a ne exploata slăbiciunile şi de a ne crea predispoziţii (πρόλεψι) şi stări adictive sau pătimaşe (πάθος), pentru a ne ţine sub control într-o dependenţă emoţională.
Cu un gust amar şi cu frustrarea şi ruşinea pe care le simţi, identificându-te inevitabil cu protagonistul în căderile tale, ajungi să preţuieşti „vrabia din mână” şi să ceri de la Dumnezeu acea putere în faţa ispitei despre care Sfântul Ioan Scărarul spunea: „Eu am învăţat că semnul sfintei nepătimirii stă în a putea zice cu adevărat: «Abătându-se cel rău de la mine, n-am cunoscut» (Ps 100, 5) nici cum a venit, nici pentru ce, nici când a plecat, ci sunt întreg nesimţitor faţă de acestea, fiind în întregime unit cu Dumnezeu, acum şi pururea şi în viitor.” (Scara dumnezeiescului urcuş, treapta a XXIX-a).
