Pr.Prof.Dr. Vasile Grăjdian
Dacă Sfânta Euharistie este „Taina Împărăţiei” lui Dumnezeu [Alexander Schmemann, Euharistia, Taina Împărăţiei, trad. de Boris Răduleanu, Bucureşti (1992).], atunci cântările ce o însoţesc în rânduielile bisericeşti ale Sfintei Liturghii sunt şi ele, desigur, cântări ale Împărăţiei Cerurilor... Iar la aceasta contribuie mai multe aspecte esenţiale, toate legate de părtăşia cântărilor bisericeşti la realitatea dumnezeiască a Tainei Sfintei Euharistii.
Astfel, cântările din Slujbele Bisericii au dintru început o inspiraţie cerească, ele fiind după chipul cântărilor cereşti ale Sfinţilor Îngeri, care „neîntrerupt laudă pe Domnul din ceruri şi binecuvintează pe Mântuitorul” [Sf. Niceta de Remesiana, Despre folosul cântării de psalmi (De psalmodiae bono), trad. de Şt.C. Alexe, în „Mitropolia Banatului”, 1971, nr.1-3, p.140 (PL 68,373).]. Este ceea ce descoperă în Sfânta Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur chiar cuvintele cântării Heruvicului, care ne spun că atunci când noi cântăm în Biserică „pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem” [Liturghier, Bucureşti, 1956, p.137 ş.u.].
Aceasta constituie deja o participare a noastră la starea şi la Taina Împărăţiei prin cântarea liturgică, o participare care se adânceşte pe măsura apropierii de momentul Epiclezei. Pentru că atâta timp cât pe Sfânta Masă Cuvântul lui Dumnezeu este prezent în litera şi rostirea Sfintei Evanghelii, noi, ca şi cântăreţi, încă doar „pe heruvimi cu taină închipuim”. Dar, pe măsură ce Sfânta Evanghelie face loc pe Sfântul Altar Sfintelor Daruri, care se vor preface în Însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din care credincioşii împărtăşindu-se vor experia cea mai intimă apropiere de Dumnezeire cu putinţă pentru oameni în lumea aceasta, şi cântarea liturgică însoţitoare va urca noi trepte în actualizarea condiţiei sale originare de „cântare a Împărăţiei”, adâncind şi participarea cântăreţilor bisericeşti la condiţia şi chiar corul Puterilor Cereşti, care pururea înalţă cântare de slavă în jurul Tronului Dumnezeirii.
De aceea, atunci când Sfânta Liturghie ajunge la Răspunsurile Mari, în cântarea Trisaghionului serafimic, cântăreţii liturghisitori nu mai închipuie doar pe heruvimi, ci chiar îşi aproprie condiţia Puterilor Îngereşti, participând la însăşi cântarea consemnată în Sfânta Scriptură ca fiind a Serafimilor: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Is. 6, 3). Şi se poate observa modificarea mică, dar semnificativă, a textului biblic, pentru a corespunde noii situaţii liturgice în care nu numai puterile Îngereşti, ci şi oamenii aduc împreună cântare de slavă lui Dumnezeu: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta” [Ibid., p.149.], faţă de numai „tot pământul” în Cartea Profetului Isaia (Is. 6, 3). Prin aceasta „se poate înţelege că ea a avut în vedere şi o semnificaţie nouă a acestui loc, în legătura cu misterul Liturghiei. Cerul şi pământul sunt pline de mărirea lui Dumnezeu în acest moment al slujbei, pentru că în melodiile aceluiaşi imn se unifică glasul credincioşilor de pe pamânt cu melodiile cetelor cereşti, cerul şi pământul răsună în aceeaşi clipă de corul care proslăveşte mărirea lui Dumnezeu” [Pr. Prof. Petre Vintilescu, Două imne îngereşti în Liturghie – Imnul heruvimic şi imnul serafimic, Piteşti, 1927, p. 60 ş.u.].
Şi în celelalte cuvinte ale Trisaghionului serafimic de la Sfânta Liturghie putem observa o alăturare a cuvintelor îngereşti, mai înainte amintite (şi descoperite în Vechiul Testament la Is. 6, 3), cu cele ale oamenilor, menţionate în Evanghelii, la Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!... Osana întru cei de sus!” (la Mc. 11, 9-10, dar şi la Mt. 21, 9 şi In. 12, 13) – textul liturgic preluând aproape neschimbat cuvintele evanghelice: „…Osana întru cei de sus. Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Osana, întru cei de sus!” [Liturghier..., p. 149.] Se mai poate observa că deja „osanalele” celor care Îl întâmpinau pe Mântuitorul la Intrarea în Ierusalim preluau parţial din cântările Sfinţilor Îngeri la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos (o altă „Intrare”, prin Întrupare, în lumea aceasta): „Slavă întru cei de sus…” (Lc. 2, 14). Aşadar, la modul general, alăturarea în cântarea liturgică a celor îngereşti/cereşti cu cele omeneşti/pământeşti, în care „cele mai de jos” îşi aproprie „cele ale celor mai de sus” (ca o ridicare a lor la o condiţie mai înaltă), semnifică o tainică şi duhovnicească comuniune de cântare şi slujire a oamenilor împreună cu îngerii „întru cele înalte”.
Dar comuniunea de cântare şi slujire a oamenilor împreună cu îngerii este de asemenea o icoană şi o experiere a realităţii eshatologice, a Împărăţiei lui Dumnezeu, după cum în acest sens se exprimă foarte explicit Sf. Maxim Mărturisitorul, în legătură chiar cu cântarea Trisaghionului: „Doxologia sfinţitoare întreit sfântă, cântată neîncetat de sfinţii îngeri, înseamnă, în general, deopotrivă viaţă, purtare şi împreună cântare a dumnezeieştii doxologii, care se va înfăptui în veacul viitor între puterile cereşti şi pământeşti (s.n.)...” [Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae (sub titlul Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii), în „Revista Teologică”, 1944, nr. 7-8 (partea a doua), p. 351 (PG 91,709).]
Aspectele amintite până acum privind participarea cântării bisericeşti la „Taina Împărăţiei” (actualizată în Sfânta Euharistie), în virtutea comuniunii cu starea cerească a cântării îngereşti, trebuie încadrate într-o perspectivă mai largă, care este cea bisericească, deoarece cântarea (liturgică) în Biserică este inevitabil „bisericească”, iar Biserica este, prin excelenţă, icoană a Împărăţiei, ceea ce explică şi părtăşia noastră la „Taina Împărăţiei” prin toate lucrările Bisericii, aşadar inclusiv prin cântarea liturgică – după cum ne luminează şi cuvintele troparului de la sfârşitul Utreniei săvârşite în Postul Mare: „În Biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare” [Ceaslov, Iaşi, 1990, p. 69.].
Oarecum înrudit, şi caracterul „neobişnuit” al cântării în cadrele „prozaice” ale vieţii pământeşti (considerată „neserioasă” până la inexistenţă în aceste cadre), însă atât de obişnuită în Biserică, în virtutea caracterului său de „bucurie sărbătorească” – sărbătoarea fiind ea însăşi o icoană a Împărăţiei [Alexander Schmemann, Introduction to Liturgical Theology, ed. III, New York, 1986, p.180.] – determină adecvarea cântării pentru prăznuirea bisericească, precum o icoană mai mică în icoana mare a Bisericii, aceasta din urmă fiind chipul desăvârşit al bucuriei sărbătoreşti în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.
Comuniunea cu cântarea îngerească şi caracterul său bisericesc oglindesc oarecum indirect, prin icoana şi Taina Împărăţiei, legătura cântării liturgice cu Sfânta Euharistie. Există însă şi aspecte care leagă mult mai direct cântarea în Biserică de Sfânta Taină a Euharistiei. În acest sens, comuniunea liturgică, spirituală şi mistică din cadrul slujbei, între credincioşi şi îngeri, pe de o parte, nu trebuie în nici un caz să făcă uitată comuniunea esenţială între aceştia toţi şi Mântuitorul Iisus Hristos, pe de altă parte[Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit., p. 15-17.]. Şi aceasta deoarece „cultul Bisericii Ortodoxe are un caracter sacrificial... El se întemeiază, adică, pe jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului, actualizată în Biserică sub forma nesângeroasă a sacrificiului euharistic din Sfânta Liturghie” [Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală – cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină, ed. a II-a, Bucureşti, 1993, p. 77 ş.u.].
Despre cântarea bisericească se poate spune că are prin excelenţă o vocaţie sacrificială, de participare la cadrul sacrificial general al cultului Bisericii Ortodoxe, menţionat mai înainte. Sfântul Niceta de Remesiana, vorbind despre cântarea în Biserică [Sf. Niceta de Remesiana, op. cit., p. 137 (PL 68, 372).], făcea trimitere la cuvintele Psalmistului legate de jertfa de laudă, jerfa duhovnicească ce preînchipuia profetic jertfa nesângeroasă a sacrificiului euharistic: „Voi lăuda numele Dumnezeului meu cu cântare (s.n.) şi-L voi preamări. Şi aceasta îi va fi Domnului mai plăcut decât viţelul tânăr, căruia abia îi răsar coarne şi copite” (Ps. 68, 34-35). De asemenea, „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă (s.n.)... Jertfa de laudă Mă va slăvi (s.n.) şi acolo este calea în care voi arăta lui mântuirea Mea” (Ps. 49, 15; 24).
Mult mai aproape de zilele noastre, Părintele Dumitru Stăniloae arăta cum jertfa de laudă are un caracter de jertfă totală, absolută şi aceasta deoarece persoana care aduce laudă (altei persoane), într-un fel se jertfeşte pe sine, „se leapădă de sine” (Mc. 8, 34), de egoismul său, în favoarea celuilalt [Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Legătura între Euharistie şi iubirea creştină, în „Studii Teologice”, seria II, XVII (1975), nr.1-2, ian.-febr., p. 6.]. De aceea jertfa de laudă poate fi asemănată cu o „ardere de tot”, asemănare aplicabilă şi cântării, deoarece „cântarea presupune... o relaţie afectuoasă cu obiectul cântării..., o relaţie totală a fiinţei care cântă” [Idem, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii în dreapta credinţă, în „Ortodoxia”, XXXIII (1981), nr. 1, p. 58.]. În Sfânta Liturghie, această jertfă de laudă se adresează Însuşi lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos, „o persoană umană infinită ca valoare, fiind totodată şi persoană divină” [Idem, Legătura între Euharistie şi iubirea creştină..., p. 9 ş.u.], de la Care doar putem avea nădejdea mântuirii. Faţă de Aceasta, jertfa noastră de laudă în cântare va fi totodată de mulţumire, şi acesta mult dincolo de vreun sens etimologic al Euharistiei (ca „mulţumire”), deoarece „Mulţumirea este trăirea raiului” [Alexander Schmemann, Euharistia, Taina Împărăţiei..., p. 178.], a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Şi chiar aceasta exprimă cântarea noastră ajunsă la locul cel mai înalt al Sfintei Liturghii, în timpul Epiclezei, atunci când lauda (doxologia) se uneşte cu mulţumirea (Euharistia), pentru binecuvântarea părtăşiei noastre la Jertfa cea dumnezeiască şi mântuitoare: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru” [Liturghier..., p. 147.].
