† Dr. Laurenţiu Streza,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
La mijlocul Postului Păresimilor, Sfânta noastră Biserică a rânduit ca Duminica a treia şi întreaga săptămână care îi urmează să fie puse sub ocrotirea Sfintei Cruci.În această duminică a Crucii, Mântuitorul Iisus Hristos ne adresează chemarea sfântă: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34).
Dar cum putem noi cu adevărat să răspundem acestei chemări, renunţând la noi înşine, să ne luăm crucea şi să-i urmăm lui Hristos?
Chemarea aceasta a lui Hristos are patru elemente componente:
Mai întâi, observăm că prin expresia „oricine voieşte” Dumnezeu respectă şi binecuvântează libertatea noastră de voinţă, de la care vine şi libertatea de conştiinţă, ca într-adevăr să fim doritori de a-L urma pe Hristos, de a ne lua crucea şi de a-L urma pe El. Primul dar de care ne-am împărtăşit, ca fiinţe create de Dumnezeu, darul vieţii, a fost urmat de cel al libertăţii, omul fiind dintru început persoană conştientă, liberă şi responsabilă de faptele sale. Omul în rai putea să nu păcătuiască, putea să nu moară. A păcătuit şi a murit.
Al doilea element al acestei chemări este lepădarea de sine. „Să se lepede de sine”, spune Mântuitorul, ca o primă condiţie pe care voinţa liberă a omului trebuie să o împlinească, pentru a-L urma pe Hristos, adică să renunţe la tot ceea ce ţine de eul său, de propria sa fiinţă, de egoismul său, de interesul său, pentru a deveni o persoană liberă.
Lepădarea de sine nu este o depersonalizare, o dezonoare, o umilire a noastră sau o desconsiderare voită, ci este o regăsire de sine, o smerenie sfântă, al cărei Model desăvârşit este tocmai Hristos, Care S-a întrupat şi S-a jertfit pe cruce pentru noi. Sfinţii Părinţi vorbesc despre smerenia prin excelenţă a lui Dumnezeu, Care, din iubirea de oameni, S-a deşertat pe Sine, S-a micşorat pe Sine, Cel nemărginit, pentru a lua Fiul Său, din pântecele Fecioarei Maria, firea umană, pentru ca Hristos, Dumnezeu-Omul, să mântuiască neamul omenesc.
Cel de-al treilea element al acestei chemări, după asumarea libertăţii şi lepădarea de sine, este luarea crucii.
Care este crucea pe care trebuie să o purtăm?
Termenul Cruce se referă mai întâi la jertfa Mântuitorului şi lemnul crucii pe care l-a purtat pe umeri Fiul lui Dumnezeu. Părticele din Sfânta Cruce sunt venerate în întreaga lume creştină.
Crucea are şi înţelesul de semn de binecuvântare şi apărare de cel potrivnic, pe care îl facem pe trupul nostru, pecetluind cu pecetea Sfintei Treimi, prin cele trei degete unite de la mâna dreaptă: fruntea, pieptul şi umerii, adică mintea, inima şi puterile fizice, pe care le dăruim lui Dumnezeu. Semnul crucii este, în acelaşi timp, o scurtă şi profundă rugăciune, dar şi o scurtă mărturisire de credinţă, atât prin doxologia care-l însoţeşte: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, cât şi prin semnul în sine. Ne însemnăm fruntea, spunând: „În numele Tatălui” şi coborâm mâna spre piept, mărturisind că Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul Său în lume, din iubire. Însemnăm apoi inima, sălaşul iubirii, spunând: „şi al Fiului”, mărturisind jertfa iubitoare săvârşită de Hristos, pentru noi. Ridicăm mâna la umărul drept şi apoi la cel stâng şi spunem: „şi al Sfântului Duh” şi, lăsând mâna în jos, spunem: „Amin”, adică „aşa să fie”, mărturisind că Fiul S-a înălţat la ceruri, a şezut de dreapta Tatălui şi a biruit pe vrăjmaş.
Prin purtarea crucii, asemenea lui Hristos pe Golgota, la care suntem chemaţi, ca a doua condiţie, după lepădarea de sine, de a-I urma Mântuitorului, înţelegem asumarea şi suportarea cu bucurie şi fără cârtire a tuturor încercărilor vieţii, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate.
Crucea fiecăruia dintre noi este pe măsura puterilor noastre de a o purta. În acest sens, ne va ajuta mult un exemplu concludent din Pateric:
Un părinte se ruga stăruitor lui Dumnezeu ca să-i uşureze crucea, căci i se părea prea grea. Îngerul Domnului în vis l-a trimis la o biserică, înconjurată de cimitir, pentru a-şi vedea crucea sa. Sculându-se, s-a dus la locul indicat, unde îl aştepta preotul bisericii, care i-a zis: Iată, ai cerut de la Dumnezeu să îţi schimbe crucea. Alege dintre crucile acestea pe aceea pe care crezi tu că ai putea să o porţi pe umeri, fără să cârteşti şi aceea va fi crucea ta. Şi a ales el, desigur, o cruce uşoară, de lemn. Şi i-a zis preotul: Citeşte ce scrie pe crucea aleasă. Şi a văzut că pe cruce se afla scris numele lui. Şi s-a înţelepţit atunci, dându-şi seama că lângă el erau alţii care aveau de purtat cruci mult mai grele decât a lui şi aceştia nu cârteau împotriva lui Dumnezeu.
Purtarea crucii nu este o simplă resemnare sau o abandonare a noastră în lipsuri şi privaţiuni, ci este o angajare directă, cu ajutorul lui Dumnezeu, în lupta pentru depăşirea suferinţelor şi a necazurilor, care sunt cauzate de păcatele noastre. De aceea, Biserica ne oferă, când suntem bolnavi, rugăciuni de mijlocire. Ne oferă Taina Sfântului Maslu, ne oferă posibilitatea de a ne curăţi sufletele prin baia lacrimilor, în Sfânta Spovedanie, şi de a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, spre sănătatea sufletului şi a trupului.
Partea finală a chemării evanghelice – al patrulea element al ei – este de a-I urma lui Hristos. Dacă îndeplinim condiţiile lepădării de sine şi purtării crucii, putem cu uşurinţă să devenim următori ai Lui, trăind cu adevărat viaţa în Hristos, după afirmaţia Sfântului Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20).
Cum Îi urmăm noi lui Hristos? Îi urmăm Lui prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, dintre care iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt cele mai importante. Îi urmăm Lui prin credinţă statornică şi viaţă curată, prin conlucrarea cu harul mântuitor şi prin primirea Sfintelor Taine, prin care dobândim viaţa veşnică. Toate sunt încununate de faptele milei trupeşti.
Rânduiala liturgică a Bisericii ne oferă o modalitate practică de a „călători împreună cu Hristos”, prin duminicile şi praznicele anului bisericesc, care sunt popasuri duhovniceşti, dar şi trepte ale înaintării noastre pe calea desăvârşirii. În călătoria noastră cu Hristos, prin Postul Mare, Sfânta Cruce are o semnificaţie deosebită în această duminică şi în întreaga săptămână, fiind scoasă solemn la închinare şi străjuind toate slujbele acestei perioade.
Sfânta Cruce, semn al biruinţei şi al puterii, este comparată acum cu un copac cu ramuri multe, sub care noi ne „ocrotim” de arşiţa nevoinţelor, la mijlocul postului, pentru a ne întări forţele spre continuarea călătoriei noastre cu Hristos spre Sfintele Sale Pătimiri şi spre măreaţa Sa Înviere din morţi.
Evanghelia de astăzi se încheie cu cuvintele: „De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Mc. 8, 38).
Închinătorii Crucii sunt şi mărturisitorii neînfricaţi ai Preasfintei Treimi şi apărătorii statornici ai credinţei celei adevărate.
Deci, ce mărturisim noi prin semnul crucii? Mărturisim pe scurt întreaga istorie a mântuirii, că Dumnezeu Tatăl, din iubire, L-a trimis pe Fiul Său în lume. Acesta ne-a mântuit, S-a înălţat la ceruri, şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl şi a biruit pe vrăjmaşi. Închinarea cu Sfânta Cruce este pentru noi şi o recunoaştere a demnităţii de care ne-a învrednicit Dumnezeu, prin Taina Sfântului Botez, de a fi „fii ai lui Dumnezeu după har”. Pe cel care se va ruşina de Sfânta Cruce, de acela Se va ruşina, în faţa Tatălui, Cel Care S-a răstignit pe cruce.
Toţi cei care Îl tăgăduiesc pe Hristos, precum şi cei care au părăsit Biserica cea adevărată sunt duşmanii crucii, se sperie de cruce şi doresc să dezarmeze şi pe alţii. Crucea lui Hristos, cu care ne închinăm, a fost şi va rămâne cea mai simplă şi mai puternică armă pe care o avem la îndemână pentru întărirea şi apărarea noastră.
Când suntem în necaz şi suferinţe, în încercări şi îndoieli sau suntem ispitiţi de alţii care vor să ne ducă pe alt drum, fără crucea lui Hristos, fără Maica Domnului, fără Sfinţii Lui, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, prin însemnarea cu Sfânta Cruce, şi vom deveni biruitori, spre a noastră mântuire.
Să îndrăznim cu încredere în mila lui Dumnezeu spre Masa Împărăţiei, gustând din hrana cerească, dată nouă ca arvună, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, pentru încununarea nevoinţelor spirituale ale sfântului post.
