Alin Leş, psiholog
Dincolo de mediatizarea excesivă a cazului elevei Iulia Ionescu, orice analiză pluridisciplinară a cazului se impune. Informaţiile provenite din mass-media sunt valoroase, însă dincoace de acestea vom încerca să interpretăm acest gest de „fugă” din două perspective: teologică şi psihologic-clinică.
Posibili factori teologici, psihologici sau micști pentru care un minor îşi doreşte mânăstirea de la o vârstă timpurie
1. O lectură recomandată sau o carte „cu miza călugăriei” peste care o persoană poate da, la un moment dat.(de exemplu, Lecca, P. (1997), De la moarte la viață, Bucureşti: Paideia). Sau un posibil fragment dintr-o carte. Sau un posibil cuvânt căruia (mai apoi), la nivel inconştient, îi este prelucrată semnificaţia, iar la nivel conştient, el este „rumegat în gol” (în limbajul psihologiei clinice, acest proces este identificat ca mecanism de apărare sub denumirea de „ruminaţie” sau „ruminare mentală”, vezi Blackman, J.S. (2009), 101 mecanisme de apărare, Iaşi: Polirom, p. 104.
2. Fuga la mânăstire încă de la vârsta de 15 ani (cu o ruminare a gândului de la vârsta de 13 ani) poate fi expresia unei dorinţe de identitate spirituală, a unei dorinţe exprimate inconştient prin comportamentul de a se supune, prin dragoste, unei autorităţi. Adolescenţii se simt confortabil psihic, psihosomatic, fiziologic atunci când ei sunt recunoscuţi pe planul familiei ca centru al existenţei părinţilor, nu ca perifericul acestora.
3. Fuga la mânăstire poate reprezenta expresia comportamentală a dorinţei Iuliei de a fi acceptată necondiţionat, adică de a i se spune, de a i se arăta şi de a simţi „pe propria piele” că întreaga ei fiinţă şi personalitate este acceptată fără reproşuri, fără critică şi fără imputări din partea părinţilor şi/sau a celor apropiaţi. A fi acceptat necondiţionat de părinţii tăi înseamnă a ţi se recunoaşte meritele de persoană umană.
4. A fugi la mânăstire încă de la vârsta de 15 ani se poate traduce în termenii unei tulburări sau boli psihice, într-un stadiu latent. Cazul Irinei Cornici („cazul Tanacu”), de exemplu, identifică o complexitate „de dedesubt” a personalităţii sale care se manifestă odată cu apariţia acelor factori situaţionali cu rol declanşator ai bolii (mai multe despre acest subiect, în Leş, A. (în lucru), Psihologie, psihopatologie şi religie). Poate fi fuga la mânăstire un puseu al impulsiilor biologice decelate comportamental în dorinţa omului de a excela sub „umbrela lui Dumnezeu” –mânăstirea? Da şi nu! Pe de-o parte, psihologii clinicieni şi educaţionali sunt direct implicaţi în evaluarea psihologică a copiilor atât la şcoală, cât şi în spaţiul privat. Anumite teste de screening psihiatric pot depista o predispoziţie sau o vulnerabilitate a copilului/adultului pentru suicid, somatizare sau... depresie! În acest mod, clinicianul este cel care poate trage semnalul de alarmă că adolescentul a intrat într-o stare de „luptă sau fugi”. Pe de altă parte, fuga la mânăstire poate fi mecanismul de apărare al Eului. Mai exact, din „teama ca intensitatea pulsiunii să nu devină excesivă” (Ionescu, Ş., Jacquet, M.-M., Lhote, C. (2007), Mecanismele de apărare, Iaşi: Polirom, p. 25), actul comportamental tocmai s-a produs pentru că pulsiunea nu a putut fi stăvilită de alte forţe, precum autoritatea şi educaţia părinţilor. Acest motiv se întâlneşte la copii şi apare ulterior în anumite perioade de transformare fiziologică, precum pubertatea sau menopauza (manifestări normale), şi la începutul unui puseu psihotic (manifestări patologice).
5. Oricât ar suna de complex şi naiv sau pueril în acelaşi timp, fuga la mânăstire a unui copil la vârsta de 15 ani poate fi tradusă prin ieşirea din anonimatul casei. Poate fi soluţia favorabilă unei imagini de sine nu departe de pierderea speranţei în ceva mai bun!
6. A fugi de acasă, cu dorinţa în suflet de călugărire, poate reprezenta dorinţa acută şi intransigentă de ataşament paternal. Ştim că din punct de vedere al ataşamentului, fetele, de la o anumită vârstă, îşi doresc o puternică identificare cu tatăl pentru a-şi asigura psihologic climatul protecţiei, al securităţii. Absenţa tatălui, sub o formă sau alta, din relaţia afectivă „Iulia–tată” poate a tradus dorinţa de substituţie cu preotul. Sub o altă formă, dorinţa de ataşament a Iuliei poate fi atitudinea „recalcitrantă” faţă de relaţia afectivă cu tatăl său şi caldă-împăciuitoare cu propriul Ego, înlăturând posibila anxietate pe cale să se exprime tot mai acut. Prezența unui sistem de control al ataşamentului şi conexiunea cu modelele de lucru ale sinelui şi ale figurii (sau figurilor) de ataşament – care se construiesc în minte în timpul copilăriei – sunt considerate a fi caracteristicile centrale ale funcționării personalității pe parcursul întregii vieți a individului (în Bowlby, J. (2011), O bază de siguranță, Bucureşti: Trei, p. 199).
7. Fuga la mânăstire poate fi echivalentă posibilei chemări pe care Dumnezeu o poate face omului. În termeni creştini, vorbim de un act al Providenţei care – acolo unde există dicernământul proprioceptiv al chemării intrinseci, de har – excelează într-un suflet curat (sau murdar). Cazul părintelui Ilie Cleopa care pleacă spre mânăstire la vârsta de 17 ani este doar unul dintre exemple.
8. Discuţiile intense dintre mama şi bunica Iuliei, toate trei având acelaşi părinte duhovnic. În creştinismul răsăritean există o diferenţă subtilă şi certă între „părinte duhovnic” şi „părinte duhovnicesc”. Confuzia probabilă la nivelul simţului comun („theory of mind”), dar şi sentimentul de siguranţă că la părintele duhovnic se poate vorbi „pe-ndelete” (ca la un părinte duhovnicesc), îi fac pe mulţi „să alerge” într-o direcţie vitală pentru duhovnicia lor în derivă. Diagnosticul „diferenţial” dintre părintele duhovnic şi cel duhovnicesc este, de departe, mai mult de-o vocală şi două consoane. Spiritualitatea ortodoxă ne spune că trebuie să ne descoperim gândurile părinţilor duhovniceşti. Aici trebuie făcută în mod imperios o remarcă: „părinte duhovnic” se referă astăzi, în mod special, la preoţii de parohie care săvârşesc Taina Spovedaniei, deci mărturisirea păcatelor. „Părintele duhovnicesc”, cum este şi în contextul nostru, este părintele care întruneşte anumite calităţi «văzute de mulţi», părintele care are un anumit duh, al discernământului, al deosebirii. Şi acest duh ne trimite în mod precis la deosebirea gândurilor. Aşadar, este o diferenţă ce trebuia precizată: una este mărturisirea păcatelor prin Taina Sfintei Spovedanii şi altceva este exagoreusis, adică mărturisirea gândurilor către părintele duhovnicesc (în Leş, A. (în curs), Gândurile rele. De la patrologie la psihologie criminologică).
Oricare dintre aceşti factori (şi alţii neregăsiţi aici) au putut contribui la „trecerea la act” a minorei Iulia Ionescu.
