Pr. Vasile Gafton
Paştele este trecerea firii omeneşti de la moarte la viaţă. Este schimbarea percepţiei noastre, a oamenilor, cu privire la existenţă în ansamblul ei şi, în mod special, cu privire la existenţa noastră. Totul se schimbă, toate se redefinesc în funcţie de Înviere. Chiar şi postul, pe care tocmai l-am încheiat, deşi ne aminteşte de moartea pe care păcatul a introdus-o în firea noastră, face acest lucru punându-ne dinainte, în permanenţă, Învierea.
Această schimbare de viziune este posibilă în special datorită faptului că noi suntem dezlegaţi prin Înviere de legăturile morţii. Moartea nu mai are stăpânire asupra noastră, deoarece a fost biruită, iar biruinţa asupra ei a fost repurtată de Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat. Din moment ce Învierea Domnului lucrează în firea noastră, toate ale noastre se schimbă, chiar şi modul în care noi L-am cunoscut sau Îl cunoaştem pe Dumnezeu.
Astfel, „dacă necunoaşterea lui Dumnezeu însemna moarte, cunoaşterea lui Dumnezeu este viaţa, viaţa cea adevărată, adică veşnică”, deoarece, prin Înviere, viaţa noastră devine o cunoaştere continuă a lui Dumnezeu, cunoaştere care nu se mai poate încheia decât cu viaţa, iar nu cu moartea [la Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Studiu introductiv la lucrarea lui Alexander Schmemann, Postul Mare, trad. şi studiu introductiv de Pr. Dr. Vasile Gavrilă, ediţia a doua, Ed. Sophia, Bucureşti, 2013, p. 9-10].
În Triod totul începe de jos, de foarte de jos. Condiţia umană evocată este una a păcătoşeniei, a îndepărtării de Dumnezeu, a suferinţei generate de această îndepărtare/înstrăinare de Dumnezeu, care îmbracă extrem de multe aspecte, vizibile în special în caracterul omului.
Totul pare să se desfăşoare invers, plecând de la o condiţie căzută şi urcând spre o condiţie adamică ce aminteşte nu doar despre cădere, ci şi despre faptul că omul este conştient întru totul de starea de plâns în care a ajuns şi îşi cultivă dorinţa sinceră de întoarcere, de apropiere de Dumnezeu, de ieşire din întunericul păcatului şi de sălăşluire, prin lumină, întru Lumină.
De fapt, este o întoarcere la viaţa „normală”, care caracteriza perioada primordială a umanităţii, perioadă înlocuită prin căderea primului om de suferinţa şi moartea care sunt omniprezente în lume [cf. Alexander Schmemann, Postul Mare, p. 78].
În momentul în care începem să ne angajăm în Postul Paştilor începem să vedem cât de slabi suntem şi aproape neajutoraţi în lupta aceasta a noastră împotriva noastră şi că avem nevoie de harul divin ca să ne întărească şi să ne ajute în lupta aceasta. Ceea ce trebuie să punem noi, din partea noastră este numai voinţa aceasta de a lucra, de a săvârşi virtuţile, ca să ne luminăm fiinţa pe dinăuntru.
Raţiunea de a fi a postului este aceea de a ne conştientiza cu privire la necesitatea întoarcerii noastre nu spre ceva ce este străin de noi, ci spre ceva ce odată am avut şi am pierdut. Întoarcerea survine căderii lui Adam prin înşelarea lui de către diavol, astfel încât raportarea lui Adam la Dumnezeu nu mai este directă, nemijlocită. Ori, în cazul cântărilor Triodului, în momentul în care aude cuvintele rostite sau cântate de strană fiecare credincios realizează că i se cere o raportare personală la Dumnezeu.
Una dintre cântările din prima săptămână a Postului Mare spune: „Făcătorul meu Domnul, luând ţărână din pământ şi însufleţindu-mă cu suflare de viaţă, m-a înviat (lat. animat – adus la viaţă, însufleţit) şi m-a cinstit a fi stăpânitor pe pământ tuturor celor văzute şi locuitor împreună cu îngerii” (din slujba Vecerniei). Aşa a fost făcut omul şi aşa a fost rânduit să vieţuiască.
Luând în considerare cele de mai sus, putem avea o imagine şi mai clară a vocaţiei omului. Cântarea citată spune: „...M-a cinstit a fi stăpânitor pe pământ tuturor celor văzute”. Sf. Ioan Gură de Aur spune că „chipul lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26) se referă la stăpânirea pe care a primit-o omul prin suflarea de viaţă – sufletul – dată de Dumnezeu, dar nu peste cele nevăzute, ci peste cele văzute ale lumii. Însă el îşi pierde stăpânirea asupra lumii prin ispita diavolului.
Într-o altă cântare se evidenţiază profunzimea suferinţei lui Adam: „Adam cu plângere a strigat: Vai mie, că şarpele şi femeia de la dumnezeiasca îndrăzneală m-au gonit şi din desfătarea raiului mâncarea din pom m-a înstrăinat”. Iar, în continuare, Triodul vorbeşte despre consecinţele căderii: „Vai mine, nu mai pot răbda ocara. Cel ce eram odinioară împăratul tuturor făpturilor celor pământeşti ale lui Dumnezeu, acum rob m-am făcut dintr-o sfătuire fără de lege. Şi cel ce eram îmbrăcat oarecând cu mărirea nemuririi, cu piele de om muritor cu jale sunt înfăşurat” (Stihira I, Laudele la Utrenie).
Aşadar, mâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului înstrăinează pe om de natura sa. Conform referatului biblic, după cădere, Dumnezeu îl strigă pe primul om: „Adame, unde eşti?” „Doamne, m-am ascuns, că sunt gol şi m-am temut”. Pielea, epiderma, este cea prin care luăm contact cu lumea, ne adaptăm la lume, dar, în acelaşi timp, pielea aceasta dobândită prin cădere în locul îmbrăcăminţii de slavă, ne mijloceşte jalea, deoarece suntem legaţi prin ea de mortalitatea manifestată prin călcarea poruncii.
„Vai mie! – spune Adam – Ce plângere îmi voi lua mie întru ajutor?” De multe ori în Sfintele Evanghelii Mântuitorul ne avertizează cu privire la starea celor care nu practică întoarcerea la Dumnezeu: vor ajunge în locul fără de Dumnezeu, şi „acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Din acest motiv, ni se pare că plângerea este o pedeapsă. Plângem de supărare, de necaz, dar şi de bucurie şi, atunci când plângem, ni se pare că suntem de plâns. Însă din fragmentul de mai sus vedem că plângerea, de fapt, ne ajută. Aşa spune Adam: Cum voi putea să găsesc plângerea care să mă ajute să mă pot suporta pe mine însumi. Nu plângerea e pedeapsa, plângerea care pedepseşte. Plângerea şi scrâşnirea dinţilor este, într-adevăr, a celor care nu se întorc niciodată. Plânsul pentru starea păcătoasă în care am ajuns prin căderea lui Adam nu este ceva ce lipseşte în vremea postului, ci este plânsul care ne ajută în postire, plânsul omului duhovnicesc.
Postul ne învaţă să fim mulţumiţi cu ceea ce avem, chiar dacă este foarte puţin. Mai mult, postul ne învaţă să fim mulţumiţi dacă Îl avem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Orice altceva, în orice cantitate, nu-L poate înlocui pe Dumnezeu. De aceea, întrebarea pe care trebuie şi suntem îndemnaţi să ne-o repetăm mereu în vremea postului este: Noi ce ne dorim?
Desigur, Învierea, care să ne dezlege de legăturile morţii. Hristos a înviat!
