Arhim. Visarion Joantă
Lucrarea duhovnicească de îmbunătăţire a vieţii religios-morale prin Taina Sf. Spovedanii presupune o pregătire a credinciosului prin rugăciune, meditaţie, reculegere, examinarea conştiinţei şi citirea Canonului de pocăinţă din Ceaslov. Toate acestea au darul de a ne introduce într-o atmosferă de adevărată pocăinţă şi umilinţă, de a ne trezi din amorţeala şi lâncezeala sufletească pe care săvârşirea păcatului le aduce în viaţa credinciosului.
Următoarea etapă este aceea a mărturisirii păcatelor în faţa preotului duhovnic, asupra căreia dorim să reflectăm în cele ce urmează.
Păcatul este o realitate de netăgăduit în viaţa omului. Lucrul acesta ni-l descoperă cuvântul Sf. Scripturi care spune: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi” (I In. 1, 8-10). De asemenea, la slujba înmormântării, ca şi la Taina Sf. Maslu se spune: „Nu este om care să fie viu şi să nu greşească, numai Tu singur eşti fără de păcat. Dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău este adevărul…” (Ectenia morţilor şi Rugăciunea a 7-a de la Taina Sf. Maslu). Deci, trebuie să avem această conştiinţă că toţi păcătuim.
Pentru a înţelege mai bine necesitatea mărturisirii păcatelor, să analizăm puţin Pilda fiului risipitor rostită de Mântuitorul Iisus Hristos (cf. Lc. 15, 11-32), în care ne putem regăsi fiecare dintre noi.
Dumnezeu este părintele nostru. Fiecăruia dintre noi El ne-a dat unul sau mai mulţi talanţi (daruri) ca prin ei să ne desăvârşim viaţa noastră şi să aducem mărire lui Dumnezeu (Cf. Pilda talanţilor, Mt. 25, 16-30). Viaţa noastră, raţiunea noastră, voinţa noastră, simţirea noastră, sănătatea noastră etc. sunt darurile cele mai de preţ, averea noastră spirituală, pe care am primit-o de la Dumnezeu. De multe ori, în viaţă, folosim aceste daruri asemenea fiului risipitor, la săvârşirea a tot felul de fapte care sunt potrivnice voinţei lui Dumnezeu, în fapte care nu ne aduc nici un bine, nici nouă şi nici semenilor noştri.
Rezultatul unei astfel de vieţuiri este mustrarea de conştiinţă care ne chinuie amarnic, aşa cum s-a întâmplat şi cu fiul cel risipitor. După ce a gustat din deşertăciunea dulceţii păcatului a venit şi amarul chinuirii conştiinţei pentru fărădelegile săvârşite, căci ne spune Sf. Evanghelie: „Venindu-şi în sine” – adică trezindu-se la realitate –, îşi dă seama de starea jalnică în care a ajuns şi îşi zice: „câţi argaţi ai tatălui meu nu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame” (Lc. 15, 17). Aşa se hotărăşte să pună capăt acestei stări de decădere morală, să iasă din mocirla păcatului, să se ducă la tatăl său şi să-i zică: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”(Lc. 15, 18-19), şi văzându-l tatăl său i s-a făcut milă, l-a primit, l-a sărutat şi s-a bucurat împreună cu toţi ai casei „căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat” (Lc. 15, 24).
Ceva asemănător trebuie să facem şi noi atunci când ne mărturisim. Trebuie să ne cercetăm cu ajutorul conştiinţei starea noastră sufletească şi trupească în lumina adevărurilor de credinţă creştină. Făcându-ne această cercetare, ne dăm seama de mizeria morală şi religioasă în care ne aflăm, şi asemenea fiului risipitor trebuie să luăm hotărârea de a scăpa, de a ieşi din această stare şi a ne întoarce în atmosfera de căldură şi belşug sufletesc pe care ne-o aduce comuniunea de iubire cu Dumnezeu, Părintele nostru.
Lucrul acesta îl facem prin mărturisirea păcatelor. Şi nu este lucru uşor a face aceasta. Foarte mulţi credincioşi vin la spovedanie fără ca să ştie cum să se spovedească, spunând lucruri care nu ţin de Taina Spovedaniei. Or, Spovedania este taina prin care credinciosul îşi mărturiseşte cu căinţă păcatele pe care le-a făcut, primind iertare de la Dumnezeu prin mijlocirea preotului duhovnic.
Pentru a ne fi mai uşor de făcut această lucrare de mărturisire a păcatelor să ne obişnuim a ne face cercetarea conştiinţei cu creionul şi cu o foaie de hârtie în faţă, scriindu-ne toate păcatele, fărădelegile, neputinţele şi slăbiciunile noastre, raportându-ne prin credinţă la Dumnezeu, la Biserică, la oameni şi la noi înşine. De mare folos în această analizare a conştiinţei ne sunt cărţile de rugăciune care cuprind povăţuiri în legătură cu Spovedania. În aceste cărţi sunt înşirate păcatele de moarte, păcatele strigătoare la cer, păcatele grele, faptele milei trupeşti şi sufleteşti, poruncile decalogului, poruncile bisericeşti etc. Trebuie să scriem păcatele săvârşite de la ultima spovedanie sau păcatele care nu au mai fost mărturisite.
Metoda aceasta de scriere a păcatelor pe o foaie de hârtie este recomandată şi de Sf. Părinţi. Astfel, Sf. Nicodim Aghioritul spune: „De ştii carte, însemnează păcatele tale pe hârtie, ca să nu le uiţi” (Carte folositoare de suflet, Ierusalim, 1980). De asemenea, Sf. Ioan Scărarul spune că pe vremea lui unii călugări îşi notau zilnic gândurile rele (Scara Virtuţilor, „Cuvânt despre pocăinţă”). Sf. Ioan Gură de Aur, referindu-se la cercetarea atentă a gândurilor, cuvintelor şi faptelor, zice: „Nu socoti că toate acestea sunt lucruri mici, ci strânge-le pe toate şi le scrie într-o carte. Dacă ţi le vei scrie tu, Dumnezeu le va şterge. Dacă nu le vei scrie tu, le va scrie Dumnezeu în cartea vieţii şi ţi le va descoperi în ziua cea mare a judecăţii” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 41 la Matei).
Mărturisirea să o facem cu părere de rău faţă de toate aceste păcate şi greşeli, cu dorinţa de îndreptare şi cu nădejdea că Dumnezeu ne va ierta, deoarece preotul duhovnic are această putere de la Dumnezeu, conferită prin Taina Hirotoniei întru preot şi prin hirotesirea întru duhovnic (cf. Mt. 18, 18).
De multe ori, chiar în momentul mărturisirii păcatelor, diavolul caută să ne insufle gânduri care să ne creeze o stare de frică, de ruşine, de deznădejde, că s-ar putea ca toate aceste fapte şi gânduri să fie divulgate. Să nu ascultăm de astfel de uneltiri diavoleşti.
Să ne gândim că fiecare păcat pe care îl săvârşim provoacă o rană în sufletul şi în inima noastră. Dacă nu căutăm să ne vindecăm de aceste răni, ele vor roade asemenea cancerului în adâncul fiinţei noastre şi în cele din urmă ne provoacă moartea sufletească şi, uneori, chiar şi moartea trupească.
În ceea ce priveşte divulgarea păcatelor, canoanele Bisericii prevăd pedepsirea cu caterisire (excluderea din rândul clerului) a duhovnicilor vinovaţi de aceasta.
Un alt lucru pe care trebuie să-l avem în vedere e acela de a ne feri să facem spovedanii formale, ascunzând anumite păcate sau spunând că am făcut toate păcatele posibile. Cercetarea conştiinţei şi mărturisirea păcatelor trebuie să fie sinceră şi completă, cu frică de Dumnezeu şi cu dorinţa de îndreptare.
De folosul sau nefolosul fiecărei spovedanii ne putem convinge fiecare dintre noi. Dacă starea noastră sufletească după spovedanie este uşurată, plină de optimism, de încredere în bunătatea şi ajutorul lui Dumnezeu, de bucurie şi fericire interioară, înseamnă că am făcut o spovedanie sinceră şi completă. Dacă, dimpotrivă, starea noastră sufletească este aceeaşi ca şi înainte de spovedanie, de amărăciune, de pesimism, de pierdere a încrederii şi nădejdii în milostivirea lui Dumnezeu, înseamnă că am fost nesinceri, că am făcut o spovedanie formală, neîndeplinind condiţiile unei adevărate spovedanii.
Să ne ajute Dumnezeu să putem face astfel de spovedanii sincere, cu frică de Dumnezeu, şi în felul acesta să înaintăm pe calea desăvârşirii noastre religios-morale.
