Dr. Emanuel Tăvală
Acestea sunt cuvintele care mi-au venit în minte după adâncirea în lectura celor 4 volume de contribuţii documentare pe care, cu multă trudă şi generozitate, Preasfinţitul Părinte Macarie Drăgoi, episcopul ortodox român al Europei de Nord, le-a oferit cititorilor. Cele 4 volume de acum vin ca o întregire a tezei de doctorat pe care ierarhul din ţinuturile scandinave a susţinut-o la Cluj în 2008 şi pe care am prezentat-o în anul tipăririi, 2011. Volumele de acum, după cum mărturiseşte şi coordonatorul lor, încearcă o restituire integrală a documentelor identificate, studiate şi analizate în vederea întocmirii tezei de doctorat.
Nu este vorba doar de o redare a acestor documente, ci autorul realizează şi o analiză a lor, fiecare caz, identificat aici cu câte o comunitate, fiind prezentat în linie cronologică, pentru că în volumul din 2011 abordarea acestor documente a fost una sintetică. După ce începi să lecturezi fiecare caz în parte, ai, de fapt, impresia că eşti în faţa unei jurisprudenţe anume. Cu fiecare document în parte „cazul” ia amploare, apoi, când totul părea că are un curs normal, apare un demers făcut de cealaltă parte, demers care dă o altă direcţie întregului caz.
Citind documentele în ordinea cronologică şi logică oferită de autor, mi-au venit în minte cuvintele aşezate la începutul acestei prezentări. Noi nu putem decât să luăm aminte la ceea ce s-a întâmplat atunci. Sunt adevărate lecţii de diplomaţie pe care reprezentanţii Bisericii ardelene ni le oferă, fiindu-ne înfăţişate rând pe rând cazurile zbuciumate prin care au trecut anumite comunităţi bisericeşti. Pe lângă lecţia de diplomaţie, care reiese din aceste documente, trebuie să luăm aminte şi la greşelile făcute de o parte sau alta, dar putem face şi o analiză de psihologie a maselor, care se lasă în general influenţate şi conduse de reprezentanţi ai Bisericii (cazul Apahida) sau de semeni de-ai lor care au un interes direct (cazul Rogoz).
Documentele celor 4 volume oferite acum spre cercetare şi analiză de către Preasfinţitul Macarie sunt, unele, foarte importante pentru dreptul canonic (dacă ne referim la dreptul de proprietate asupra lăcaşului de închinare, spre exemplu) şi pentru jurisprudenţa actuală, multe cazuri de natură patrimonială regăsindu-se pe rolul instanţelor civile. Fiecare volum prezintă câte două cazuri reprezentative pentru subiectul tratat, fiind vorba de treceri de la Biserica Ortodoxă la cea Unită (primele două volume) şi viceversa (ultimele două).
În volumul 1 sunt prezentate cazurile Apahida şi Băgaciu. Cazul Apahida reprezintă un caz pe care îl putem întâlni chiar şi în zilele noastre în anumite comunităţi, desigur, fără implicaţiile de secol XIX, atunci când e plasată acţiunea de faţă. În speţă, parohia Apahida rămâne vacantă şi pentru ocuparea ei se anunţă mai mulţi pretendenţi. Cu toate acestea, în faţa Consistoriului de la Sibiu ajung la 29 august 1876 doar doi: protopopul de Sic, Ioan Fărcaşiu şi proaspătul hirotonit Tuliu Roşescu (pe acesta din urmă întâlnindu-l şi în celelalte volume). Alegerile sunt contestate, fiecare dintre părţi aducând acuze celeilalte.
În volumul 2 sunt prezentate alte două cazuri, anume cele ale localităţilor Rogoz (din Ţara Lăpuşului) şi Gothatea (zona Hunedoarei).
În localitatea Rogoz ne este prezentată modalitatea prin care se făcea trecerea la greco-catolicism, prin exprimarea dorinţei de trecere faţă de anumiţi martori. Dar documentul care elucidează „dorinţa arzătoare” venită oarecum din senin este datat 30 iulie 1885 şi este o scrisoare semnată de doi enoriaşi, dintre care unul membru al comitetului parohial. Aici se arată că parohia a avut dintotdeauna 2 sau 3 preoţi, iar situaţia de acum, cu un singur preot, este neîndestulătoare. Acesta este motivul pentru care se cere crearea unui post de capelan, care să funcţioneze şi ca învăţător.
În cele din urmă, învățătorul Alexandru Bodea este hirotonit de către Biserica Unită şi îşi formează parohia sa greco-catolică la Rogoz. După cum arată şi autorul volumului, acest caz, Rogoz, scoate în evidenţă şi limitele administraţiei bisericeşti în rezolvarea unei cauze atât de sensibile, dar atât de dur tratată şi înţeleasă mai ales de către comunitatea eclesială locală.
Volumul 3 al seriei de documente oferite acum de Preasfinţitul Macarie Drăgoi tratează situaţia din Parohia Stârciu cu filia Pria. Cele două sunt plasate în zona Sălajului, majoritar greco-catolică. Problemele de ordin confesional apar la începutul secolului XX şi se finalizează prin treceri la Ortodoxie şi, implicit, prin formarea unor comunităţi parohiale ortodoxe. După „modelele” prezentate în volumele anterioare, conflictul îl implică şi aici pe preot, de această dată greco-catolic. La instalarea unui nou preot de către vicarul greco-catolic al Silvaniei, poporul părăseşte biserica spunând că ei îl doresc pe un altul, dar în ciuda protestelor este instalat cel care e dorit de reprezentantul autorităţii bisericeşti. În aceste condiţii se înfiinţează parohia ortodoxă, aflând din materialele documentare din carte despre problemele organizatorice, administrative şi misionar-pastorale cu care se confruntă credincioşii şi preoţii încă de la început. Totodată autorităţile bisericeşti greco-catolice tergiversau întocmirea actelor şi procedurilor care îi vizau pe cei ce doreau trecerea la confesiunea ortodoxă, în vreme ce autorităţile civile încep urmărirea pentru cei care au fost iniţiatorii. Totodată asistăm şi la unele măsuri misionar-pastorale din partea Bisericii Ortodoxe pentru alte localităţi unde exista un număr mic de credincioşi ai acestei confesiuni. Astfel, aici sunt create filii chiar şi pentru puţinii enoriaşi. Neînţelegerile iscate în sânul acestor comunităţi şi lipsurile materiale îi predispun pe membrii uneia sau alteia dintre comunităţile bisericeşti să îşi schimbe identitatea confesională. Oricum, problemele de la Stârciu se menţin până în perioada interbelică, situaţia în sine, precum şi anumite măsuri speciale luate acolo putând inspira ceea ce s-a întâmplat/se petrece în zilele noastre.
În volumul al patrulea al seriei de acum a contribuţiilor documentare este prezentat cazul parohiei Săcel (Maramureş) şi al filiei Dragomireşti. Chiar prin mărimea volumului, dar şi din mărturia autorului, cazul Săcel se remarcă printr-o cantitate apreciabilă de izvoare. Aceste izvoare documentare sunt justificate de particularitatea cazului, în sensul în care se remarcă aici, pe baza informaţiilor documentare, o tensiune accentuată şi un dinamism al faptelor.
Motivul invocat pentru părăsirea confesiunii greco-catolice de aici este acelaşi ca şi al credincioşilor din Stârciu (Sălaj), anume taxele mari percepute de preoţii uniţi, spre deosebire de preoţii ortodocşi, ceva mai atenţi din acest punct de vedere. Pentru acest caz se întrunesc comisii cu reprezentanţi ai celor două părţi, din partea ortodocşilor participând asesorul consistorial Miron Cristea, care este şi el şicanat în orice doreşte să întreprindă în zonă. Nici chiar această comisie mixtă nu a reuşit să identifice o soluţie, iar în 1907 Ministerul ungar o dizolvă. Cu tot acest tablou complex de intervenţie bisericească şi civilă, lucrurile vor intra pe un făgaş al normalităţii doar după 1919, când, beneficiind de libertate nestingherită pentru practicarea propriei credinţe, oamenii au putut face opţiuni clare fără teama repercusiunilor nedorite.
Vedem aşadar prin cazurile cuprinse în cele patru volume de documente, situaţii de la finele secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, din toate zonele Transilvaniei şi care vin şi dau mărturie de biconfesionalismul românilor de aici sau, mai bine spus, despre schimbarea identităţii confesionale.
După cum spuneam şi la început, aceste documente fac posibilă o interpretare de natură antropologică, psihologică, sociologică sau religioasă a tipologiei umane din aceste zone. Totodată, prin intervenţia autorităţilor civile se atrage atenţia asupra importanţei acestor subiecte pentru stat.
