Pr. Vasile Grăjdian
Între simbolurile liturgice care în cultul creştin mijlocesc accesul la realităţi nevăzute, spirituale, dumnezeieşti1, cântarea ocupă un loc specific. Această poziţionare aparte este legată de o anume vocaţie de factură religioasă a cântării sau chiar a muzicii în general (în măsura în care şi cântarea poate fi considerată drept un caz particular al muzicii, ca muzică vocală), ce poate fi regăsită chiar şi în afara religiei (sau religiilor) explicite.În acest sens poate fi amintit caracterul temporal al muzicii, care obligă la un efort spiritual, ce nu poate fi evitat, pentru a cuprinde înlăuntrul nostru un mesaj de dincolo de clipa/clipele trecătoare a(le) lumii acesteia. Este o vocaţie simbolică ce ţine de firea creată a muzicii/cântării înseşi şi în Biserică mai ales această vocaţie şi stare simbolică a cântării îşi (re)găseşte o adevărată împlinire.
Aşa este, legat de temporalitatea muzicii, amintirea Creaţiei dintru început, oglindită în rânduiala calendaristică a cântărilor încadrate în slujbele bisericeşti, ce urmează zilelor, săptămânilor, lunilor şi anilor, aşa cum au fost toate rânduite de Însuşi Dumnezeu, atunci când în zilele săptămânii Facerii a zis „să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii” (Fac. 1, 14). Peste ciclul acesta calendaristic al lunilor (mineal) se pogoară apoi ciclul liturgic al Octoihului, care începe în Ziua Învierii şi care cuprinde chiar Cântările Învierii pe cele opt glasuri pentru toate zilele săptămânii. Numărul celor opt glasuri bisericeşti simbolizează ziua a opta a veşniciei eshatonului, aceeaşi cu ziua cea unică şi neînserată a Împărăţiei lui Dumnezeu.
De asemenea, legat de vocaţia simbolică a cântării, mai este vorba despre situaţia cu totul neobişnuită a cântării/muzicii în lumea văzută – şi „auzită”, cea a simţurilor în general –, în sensul în care a cânta sau a face muzică reprezintă o activitate care este rezervată doar unor momente (şi uneori unor persoane) speciale. Nu cântăm şi nu facem sau ascultăm muzică oricând şi oricum, ba, din contră, aceasta se întâmplă destul de rar în viaţa cotidiană. Altfel spus, în cazul cântării mai ales, care prin caracterul său vocal este oricând la îndemâna oricărui om (aflat în media normală a înzestrării naturale), preferăm de obicei să ne exprimăm (şi să trăim) prozaic, ca o caracteristică (de la sine înţeles?) a „seriozităţii” vieţuirii în lumea aceasta.
Cine mai rămâne în categoria celor „neserioşi”, care cântă şi la momente „nepotrivite” pentru cei „serioşi” (sau chiar supăraţi pe această viaţă)? Probabil că în primul rând copiii, care, la modul general, cântă mult mai mult decât adulţii, enervându-i pe aceştia uneori sau adesea – dar copiii sunt aceia despre care Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat a spus că „a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Mat. 19, 14) şi dacă „nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mat. 18, 3). Astfel, aceştia par a fi printre cei mai apropiaţi „de îndeletnicirea îngerilor, care fără somn, fără odihnă, neîntrerupt laudă pe Domnul din ceruri şi binecuvântează pe Mântuitorul”2. De aceea, cântarea în această lume, prin „nefirescul” ei pentru lumea ocupată cu măruntele ei treburi „importante”, aminteşte despre o altă lume, o altă realitate, mai bună şi mai fericită decât cea prezentă – realitatea nevăzută, cerească, a împărăţiei cerurilor, unde cântarea este „la ea acasă”, pentru că ea este jertfă de laudă, arderea de tot a egoismului fiinţei celui care laudă pe Cel singur vrednic de laudă, pe Însuşi Dumnezeu.
Acelaşi sens eshatologic, de dincolo de orizontul trecător al lumii prezente, pare să-l indice şi practicarea cântării la ocazii sărbătoreşti, deorece sărbătoarea, ca o excepţie în terna curgere a timpului istoric, constituie şi ea o icoană a Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu3, mai ales dacă este vorba despre sărbătoarea (prăznuirea) bisericească, Biserica fiind ea însăşi o icoană a Împărăţiei.
Asemenea copiilor şi îngerilor, a căror cântare îi şi inspiră, mai sunt apoi melozii, Sfinţii cântăreţi şi imnografi ai Bisericii, cei care (tr)aduc în lumea aceasta trecătoare cântarea Împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu, după ce le-a fost dat să audă „cele ce... urechea n-a auzit” (1 Cor. 2, 9). Pentru sfânta lor îndeletnicire ei sunt numiţi în cântările dedicate lor „trâmbiţă tăinuitoare [...] şi organ mişcat de Dumnezeu” (despre Cuv. Iosif, scriitorul de cântări, pomenit la 4 aprilie), „alăută care cânţi Duhului” (Cuv. Andrei Criteanul, la 4 iulie), „vioara cea de cântare, struna cuvintelor Duhului” (Cuv. Roman Melodul, la 1 octombrie)... Ei, inspiraţii Duhului lui Dumnezeu, robi ai chemării Duhului care „suflă unde voieşte” (Ioan 3, 8), sunt cu totul altfel decât profesioniştii muzicii „domesticiţi” pentru „lumea bună” şi îndrituiţi/îngăduiţi să cânte (ceva) mai des în lumea oamenilor „serioşi” – compozitorii (ce „com-pun” sunete chiar şi în lipsa inspiraţiei) şi interpreţii a tot felul de muzici –, care „execută” muzici „la comandă”, fiind de obicei şi plătiţi („lumeşte”, desigur) pentru prestaţie, şi a căror adecvare la lume face ca muzica lor să fie cea care cel mai adesea ră-sună în difuzoarele eletro-mecanice. Este adevărat şi faptul că şi unii dintre marii muzicieni laici au adus lumini de dincolo, din partea nevăzută, spirituală, a creaţiei. Dar la fel de adevărat este că lipsind dreptarul credinţei, cele aduse au fost adesea lumini înfricoşătoare, pentru că între fiinţele spirituale cu care duhul omului vine în atingere se numără şi îngerii căzuţi, cei ce pot inspira muzici ispititoare sau titanice, dar totodată tragice, muzici ale înălţării frânte prin păcatul mândriei şi al neiubirii celuilalt...
Cântăreţii Bisericii sunt icoane şi următori nu numai ai puterilor îngereşti, ci, mult mai mult, ei o au drept întâi-stătătoare pe însăşi Preacurata Fecioară şi Maica Domnului, „ceea ce este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii” (din cântarea Axionului duminical), a cărei cântare („Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu ...” – Luc. 1, 46-47) şi-o însuşesc în slujba Utreniei, ca apoi, nemăsurat mai mult, să aibe dinainte pilda Cuvântului lui Dumnezeu Însuşi, a lui Dumnezeu Celui Întrupat, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel Care la sfârşitul Cinei celei de Taină împreună cu ucenicii Săi „au cântat laude” (Mat. 26, 30).
Aici trebuie amintit şi faptul că prezenţa permanentă a cuvântului teologic (biblic şi dogmatic) în cântarea bisericească ortodoxă este o icoană a Cuvântului dumnezeiesc întru slavă „înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti”, aşa cum ne descoperă cuvintele cântării Heruvicului de la Sfânta Liturghie.
Iar părtăşia duhovnicească în Biserică a cântăreţilor la cântarea oştirilor îngereşti, ca şi la cântarea Maicii Domnului şi la cea a Mântuitorului Însuşi cu ucenicii Săi – ai căror urmaşi sunt credincioşii creştini din toate timpurile – îşi găseşte o reflectare simbolică în cântarea de obşte, ca expresie a unităţii eclesiale, după chipul unimii perihoretice din sânul Sfintei Treimi.
Există astfel o epectază, un urcuş spiritual, şi pentru cântarea bisericească şi pentru slujitorii săi, de la cele mai căzute, dar încă având o „nostalgie” a stării fericite originare, către cele mai înalte, la care sunt chemate printr-o „sfântă prefacere” şi cele mai de jos...
Şi ar mai trebui amintit un aspect adesea neglijat, poate sub înrâurirea gălăgiei lumii prezente, gălăgie care câteodată are pretenţia de a fi primită în rândurile „muzicii”... Este vorba despre tăcere, atât de prezentă în Biserică şi ajutată de tradiţia zidurilor groase şi a spaţiilor liniştite din jurul locaşelor de cult, ca şi de educaţia din frageda pruncie a generaţii nenumărate întru purtarea cuviincioasă şi liniştită în Casa Domnului. Tăcerea – ca un post, o abţinere simţuală de la cele „auzite” spre a face loc celor nevăzute sau (mai bine spus) celor neauzite, duhovniceşti – poate fi un simbol al inexistenţei dinainte de aducerea la fiinţă prin Creaţie, dar şi al apropierii tainice, apofatice, de cele dumnezeieşti. De aceea „culmea cea mai înaltă, cea supra-necunoscută şi suprastralucitoare a proorocirilor mistice, unde stau cufundate în întunericul supra-luminos al tăcerii (s.n.) iniţiatoare de mistere tainele cele simple, absolute şi imuabile ale teologiei”4 nu se descoperă decât „acelora care străbat toate cele necurate şi curate şi trecând dincolo de toate culmile sfinte lasă în urmă toate luminile divine şi sunetele şi cuvintele cereşti şi pătrund în întunericul în care se află, după cum spune Sf. Scriptură, Cel care-i dincolo de toate”5.
*
Bogăţia simbolică a cântării bisericeşti a făcut ca uneori – spre exemplu, în Biserica Rusă, până prin sec. al XVII‑lea6 –, printr-o lărgire de sens simbolic, însuşi ansamblul slujirii liturgice în Biserică să fie numit, simplu, cântare.
1 Alexander Schmemann, Euharistia – Taina Împărăţiei, trad. de Boris Răduleanu, Bucureşti, 1992, p. 44 ş.u.
2 Sf. Niceta de Remesiana, Despre folosul cântării de psalmi (De psalmodiae bono), trad. de Şt. C. Alexe, „Mitropolia Banatului”, 1971, nr.1-3, p. 140.
3 Alexander Schmemann, Introduction to Liturgical Theology, ed. a III-a, New York, 1986, p. 180.
4 Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul, Teologia mistică, trad. de Theodor Simenschy, ed. a II-a, Iaşi, 1993, p. 147.
5 Ibidem, p. 148.
6 Irenäus Totzke, Dir singen Wir (Beitrage zur Musik der Ostkirche), St. Ottilien, 1992, p. 22.
