Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 17 februarie 2014

O imagine a timpului: actul restaurării în spațiul eclezial

Dan Mohanu

O dezbatere intensă, ce capătă adeseori asperități polemice, se duce, fără perspectiva unei rezoluții, în jurul statutului intervenției asupra patrimoniului în spațiul eclezial. De la arhitectură la ansamblul pictural sau piesele de mobilier, plasate adeseori în sfera obiectelor „minore”, ce pot primi ușor permisiunea migrării, toate se supun dublei condiții de elemente funcționale, aparținând unui spațiu liturgic și de obiecte ce pot fi calificate, în sensul cel mai vast, ca opere de artă.

În raport cu instanța majoră, cea liturgică, ansamblul eclezial capătă o dimensiune metafizică, mereu egală cu ea însăși, repetabilă sau reproductibilă, fără perspectiva diminuării. Dimpotrivă, instanța patrimonială, care califică ansamblul bisericii cu toate articulațiile sale în sfera valorilor materiale, aduce cu sine perspectiva pierderii substanței din care este plăsmuit. Așadar, o contradicție, cel puțin aparentă, între ceea ce am numi spațiul fizic și spațiul spiritual.
Pe frontul acestei confruntări se află, într-un continuu balans între reușită și oprobiul public, restaurarea patrimoniului. Ce se așteaptă de la actul restaurării și ce este de fapt, această muncă pe care și-o revendică deopotrivă domeniul artelor, al științelor sau al iconografiei?
Apărută sub forma pe care o cunoaștem astăzi, în plină ofensivă a secularizării, restaurarea se definește și se justifică prin intervenția asupra a ceea ce numim, în complexitatea ei, de la arhitectură la fragilul manuscris miniat, opera de artă. Construită exclusiv prin gândirea estetico-filozofică a veacurilor XIX-XX, restaurarea a urmat drumul recunoașterii sale odată cu fenomenul patrimonializării bunurilor culturale. De la sistemul valorilor ce definește „cultul modern al monumentelor”, în textul vizionar al lui Alois Riegl1, la teoria lui Cesare Brandi2, devenită imbatabila armătură juridică a practicii moderne a ocrotirii patrimoniului, restaurarea a dobândit statutul unei discipline de frontieră, destinată exclusiv materiei operei de artă ca loc al „epifaniei” imaginii. Convingerea brandiană că actul restaurării privește doar materia operei de artă, purtătoare de mesaj, ne conduce la metoda intervenției critice în care deciziile și soluțiile de restaurare rezultă din confruntarea celor două instanțe majore care guvernează, în accepția lui Brandi, operațiunile: instanța istorică, protectoare a condiției de document a obiectului intervenției, și instanța estetică, apărătoare a esenței atemporale a obiectului identificat și recunoscut ca operă de artă. Brandi se oprește la frontiera spațiului spiritual și pare a evita cu strășnicie orice imixtiune care ar putea tulbura rigoarea criticismului său. Prin teoria sa pare a apăra doar conservarea, în autenticitatea lor, a valorilor patrimoniale și a mesajului lor istorico-artistic.
Față de noua viziune pe care disciplina restaurării a adus‑o în mediul nostru eclezial, Biserica a manifestat, la sfârșitul de veac XIX și la începutul secolului XX, anii formării unui sistem legislativ de ocrotire a patrimoniului românesc, un anumit imobilism sau, mai bine spus, o pasivă îngăduință.
Instalată aparent statornic în tradiția iconică a zugravilor care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, încă mai copiau textele Erminiilor, Biserica lăsa în același timp pătrunderea necenzurată în spațiul liturgic a picturii occidentalizante.
Rămasă în condiția minoră a reparației, absentă din zona discursului teologal care se rostea la nivelul arhitecturii sau al artei zugrăvirii, restaurarea a rămas multă vreme tributară actului iluzoriu al reîntoarcerii la „ceea ce a fost” sau „cum a fost”. Ceea ce s-a așteptat și se așteaptă încă de la actul restaurării este evenimentul spectaculos al unei restituiri ex novo.
În acest drum paralel, desfășurat multă vreme într-o reciprocă ignorare, ce a adus teoria brandiană a restaurării și ce poate recupera, în dimensiunea sa metafizică, Biserica?
Răspunsul la întrebare îl vom da considerând spațiul eclezial ca o totalitate în care architectura și spațiul pictural coexistă într-o unitate indestructibilă: teologia prin imagine. Actul restaurării se adresează, așadar, unui patrimoniu în ipostaza sa cea mai vastă, de la desfășurarea spațială a edificiului la muralul pictural sau obiectul liturgic, într-o tratare unitară și egalitară. Absența segregării, patrimoniu major – patrimoniu minor și tratarea detaliului în unitatea ansamblului liturgic sunt premisele restaurării în accepția brandiană a termenului.
Biserica-patrimoniu reprezintă o imagine a timpului în dubla sa ipostază: a timpului suspendat, în condiția perpetuă a Liturghiei; a timpului fizic irepetabil, în inexorabila sa trecere. În acesta din urmă este îngăduit a se situa examenul critic și intervenția restaurării. Timpul legitim al restaurării, în accepția brandiană, este cel al momentului în care realizăm noua lectură a obiectului intervenției, când el se definește cu întregul său parcurs, de la evenimentul creației, trecând apoi prin propria sa istorie, până în momentul în care este supus examenului critic al restauratorului. Existența acestui interval, între timpul în care arhitectul, zugravul sau meșterul orfevru lansează opera sa în istorie și clipa receptării de către restaurator, este hotărâtoare și nu poate fi suprimată fără a știrbi, uneori în mod catastrofal, autenticitatea operei. Prin urmare, chipul bisericii-patrimoniu va trebui să fie supus examenului critic împreună cu urmele trecerii sale prin timp. Intervențiile epocilor istorice, aducând uneori noi și valoroase adaosuri care împlinesc opera, alteori mediocre sau revolute manifestări ctitoricești, intervenții ce își asumă misiunea unor refaceri, uneori în formele revitalizante ale unor epoci istorice marcante, alteori devenind mutilante reforjări ale chipului autentic al patrimoniului, constituie rodul trecerii prin timp a bisericii-patrimoniu. Toate acestea se petrec în paralel cu transformările materiei operei în procesul inevitabil de îmbătrânire naturală. Examenul critic, inseparabil restaurării, va trebui să deceleze ceea ce este valoros sau ireversibil în urmele trecerii prin timp a bisericii-patrimoniu, restituindu-le odată cu obiectul autentic.
Momentul irepetabil al zidirii, cu întreaga sa podoabă iconică, a ansamblului eclezial devine cu atât mai inaccesibil cu cât „textul” inițial al operei ajunge la noi mai incomplet sau denaturat de ireversibile reluări care pot face din chipul ei originar un veritabil palimpsest sau o construcție stratigrafică cu diferite și fragmentare coborâri în timp. Brandi recurge la argumentul filologic pentru a da un înțeles incontestabil metodologiei sale de restituire a „textului” operei. Irepetabil, prin natura unică și inefabilă a gestului artistic, „textul” operei este din ce în ce mai puțin restituibil în autenticitatea sa pe măsură ce lacunele care îi întrerup curgerea sunt mai ample și situate în puncte cheie. Actul restaurării imaginii rămâne, în metodologia brandiană, precaut, recurgând la intervenția distinctivă sau, în situațiile limită, la restituirea „textului” întrerupt, așa cum a supraviețuit.
Apare, așadar, în acest punct, conflictul posibil între „textul” reconstituibil și veșnic repetabil al imaginii iconice și „textul” nereconstituibil și irepetabil al operei de artă. Imaginea iconică, aparținând în același timp patrimoniului, se află în fața insolubilei dileme: rigoarea teologală sau respectul față de autenticitatea operei de artă. Există însă în teoria brandiană o explicație a statutului imaginii, a raportului între parte și întreg în existența operei de artă: distrusă fizic, opera de artă continuă să subziste ca întreg prin fiecare din fragmentele sale.
Am în minte chipul prelung și astral al Mântuitorului, cuprins odinioară în ansamblul Deisis, zugrăvit de Sf. Andrei Rubliov, a cărui prezență fragmentară nu face decât să sublinieze taina frumuseții sale nestricăcioase în raport cu inexorabila trecere a timpului.
Devenită imagine-simbol a timpului fizic aflat în dialog cu timpul liturgic, biserica-patrimoniu păstrată în autenticitatea sa devine cea mai puternică mărturie a trecerii noastre și a subzistenței mesajului său dincolo de sfărâmarea sa fizică ireversibilă. Ruina, iar mai apoi locul însuși în care s-a produs gestul ctitoririi sunt păstrătoare ale memoriei spirituale pe care permisivitatea triumfalistă a reconstituirilor abuzive o poate definitiv șterge.
1 Alois Riegl, Der moderne Denkmalkultus, sein Wesen und seine Entstehung, Viena-Leipzig, 1903. O traducere în limba română, sub titlul Cultul modern al monumentelor, esența și geneza sa, a fost realizată în 1999 de către prof. dr. arh. Sergiu Nistor în cadrul Catedrei de istorie, teoria arhitecturii și restaurarea monumentelor istorice a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din București.
2 Cesare Brandi, Teoria del restauro, 1977, Giulio Einaudi Editore, Torino. Versiunea românească, Teoria restaurării, a fost publicată în 1996, Ed. Meridiane, București.