Costion Nicolescu
Orice dezbatere şi orice reflecţie referitoare la simbol în spaţiul eclezial nu poate fi pornită fără să se aibă în vedere două texte fundamentale pe această temă ale Părintelui Dumitru Stăniloae (Simbolul ca anticipare şi temei al posibilităţii icoanei în Studii Teologice, anul IX, nr. 5-6/1957, p. 427-452 şi De la creaţiune la întruparea Cuvântului şi de la simbol la icoană în Glasul Bisericii, anul XVI, nr. 12/1957, p. 860-866).Rezumând foarte pe scurt, teologul consideră că „istoria se mişcă între idol, simbol şi icoană, fiecare exprimând un anumit raport al ei cu Dumnezeu: idolul un raport negativ, iluzoriu, de înstrăinare de Dumnezeu, simbolul şi icoana, etapa de pregătire şi cea de realizare a mântuirii. Idolul, simbolul şi icoana corespund păgânismului, Vechiului şi Noului Testament” (Simbolul ca anticipare…, p. 429). Aşadar, în istoria raportării omului la Dumnezeu avem de a face cu un urcuş: de la idol la simbol şi de la simbol la icoană. Creştinismul respinge apăsat orice urmă de idolatrie. Trebuie menţionat însă că pentru cei neatenţi sau prost implicaţi în vieţuirea creştină, valori creştine pot ajunge a fi abordate de o manieră idolatră (de exemplu: Sfânta Cruce, rugăciunea Tatăl nostru, apa sfinţită ş.a.). Un timp a existat o anumită tensiune şi luptă în Biserică între simbol şi icoană, rezolvată, nu fără jertfe importante, de sinoadele iconodule. Deodată împlinire şi început de drum, icoana veştejeşte (ofileşte) în-chip-uirile şi înfloreşte întru-chip-ările.
Sunt simboluri cu varii conţinuturi, folosinţe şi destinaţii, de la cele pur formale ale ştiinţelor la cele mustind de semnificaţii şi încărcătură emoţională ale Poesiei.
În textele Vechiului Testament întâlnim cu osebire simboluri teologice, care trimit spre întruparea Fiului lui Dumnezeu şi încearcă să spună câte ceva, întrezărit, despre El. Dar, totodată, e de observat încărcătura poetică a textelor biblice, precum şi a celor liturgice, care vin în prelungirea lor. Simbolurile textelor biblice sunt date şi folosite pentru a trece prin ele dincolo de ele, spre Dumnezeu. Ele sunt cel mai adesea profetice. Scrierile Vechiului Testament sunt pline de astfel de simboluri. Ele se bucurau de „alegere divină”, beneficiind uneori şi de „o învestire (…) cu o putere deosebită” (De la creaţiune la întruparea Cuvântului…, p. 863). Simbolurile profetice spuneau „cu anticipare pe Cuvântul întrupat, intenţia Lui de a Se face om” (De la creaţiune la întruparea Cuvântului…, p. 863). În acel context, simbolurile reprezentau o cale de cunoaştere, poate cea mai fecundă, la graniţa inefabilă dintre catafatic şi apofatic, o modalitate de străvedere, pusă la îndemâna credincioșilor de Însuşi Dumnezeu, pentru a-i conduce spre El, atât cât le este cu putinţă oamenilor. Ele constituiau un veşmânt în care Dumnezeu Se lasă îmbrăcat uneori pentru a Se face accesibil minţii omeneşti. Este una dintre formele de manifestare a chenozei Sale. Simbolurile ţin echilibrul, măsura justă, între ignoranţă şi o cercetare uneori prea iscoditoare. În simbolurile biblice există o fericită cooperare între credinţă şi raţiune. Simbolurile, la marii poeți mistici ai Scripturii, nu rămân abstracte, suspendate în afara timpului. Ele intră în timp şi se înscriu în cursul istoriei mântuirii, conducând spre punctul final al ieşirii din timp. Este ceea ce Părintele Dumitru Stăniloae numea realism simbolic (Simbolul ca anticipare…, p. 439). De altfel, ar fi de observat cum Hristos, în spunerile Sale, foloseşte cu osebire metafore, comparaţii, parabole, în mai mică măsură simboluri.
Biserica creştină originară a căutat să stăpânească simbolul şi să-l folosească cu moderaţie. Am putea vorbi în cazul ei de un simbolism „bine temperat”. Realitatea generează simbolul, iar simbolul nu mărgineşte realitatea, ci încearcă numai să trimită la ea, dar la o alta, în cazuri fericite una transcendentă. Biserica Ortodoxă nu dispreţuieşte simbolul, dar nici nu-l supralicitează, el rămânând subiacent realităţii. Ceea ce deosebeşte, în mod practic, dreapta credinţă a Bisericii celei una a începuturilor, precum şi a celor ce au păstrat-o (cea Ortodoxă) sau provin direct din ea (cele „necalcedoniene” şi cea „Catolică”) este tocmai preponderenţa unui realism nemărginit faţă de seducţiile simbolismului, căruia i-au căzut pradă cultele protestante şi neoprotestante, precum şi majoritatea tuturor celorlalte religii, care nu au Taine, ci numai simboluri, trimiteri de gând. S-ar putea afirma că şi statuile catolicilor au un conţinut mai apropiat de simbolic decât de iconic. Simbolul marchează o anumită depărtare faţă de Dumnezeu, încercarea de a face sesizată şi simţită existenţa Lui şi a lumii Sale printr-un fel de mulţime corespondentă, paralelă şi inferioară, dar accesibilă raţiunii şi simţurilor.
Exprimarea simbolică nu era de-ajuns, deoarece „simboalele profetice sunt încă un zid prea puţin transparent între om şi Dumnezeu, ridicându-se mai degrabă ca un perete despărţitor pe care abia întruparea de fapt a Cuvântului îl va surpa.” (De la creaţiune la întruparea Cuvântului…, p. 863). Ca atare, se impunea venirea icoanei, posibilă însă numai în urma întrupării Fiului lui Dumnezeu. Aceasta va conduce implicit şi la o „subţiere a simboalelor”, după exprimarea Părintelui Dumitru Teologul (De la creaţiune la întruparea Cuvântului…, p. 865). Ceea ce fac simbolurile este folositor, dar limitat: „Singurul lucru clar pe care ni-l fac cunoscut simboalele este existenţa lui Dumnezeu şi relaţia Lui cu ele şi prin ele cu noi.” (Simbolul ca anticipare…, p. 441).
Chiar dacă după întruparea lui Hristos Biserica a atins treapta superioară a suişului său spiritual în ceea ce priveşte maniera de raportare personală la Dumnezeu, anume cea iconică, simbolul persistă în Biserică, aşa cum persistă Vechiul Testament cu toate valorile sale pe lângă cel Nou. Acum unul dintre rolurile sale cele mai importante este acesta, subliniat de Părintele Dumitru Stăniloae: „Simbolul în sens creştin e expresia acestei viziuni care distinge lumea de Dumnezeu şi, în acelaşi timp, o leagă de El.” (Simbolul ca anticipare…, p. 436). Totodată: „Înţelegerea simbolică a lumii e o anticipare a lumii viitoare, străluminată de slava prototipurilor ei dumnezeieşti” (Simbolul ca anticipare …, p. 452). În aceasta îşi păstrează o încărcătură profetică.
Pericolul simbolului este acela că poate ajunge formă goală, folosită în mod superstiţios şi, ca atare, mincinos. Gestul simbolic poate deveni abstract sau neimplicat sau repetat în mod mecanic, puţin sau mult superficial. Când nu este bine stăpânit (şi, în general, este greu de stăpânit), simbolul conduce fie spre idolatrie, fie spre panteism. O lume de simboluri fără acoperire în realitate poate deveni mortifiantă prin descarnarea ei. Pe bună dreptate se ridicau akmeiştii (în frunte cu Lev Gumiliov şi Osip Mandelştam) împotriva excesului de simbolism, şi ceea ce susţin ei în legătură cu poezia este valabil, în mare măsură, şi pentru credinţă. De pildă, datorită faptului că gestul dăruirii unui trandafir simbolizează iubirea, se ajunge ca, blocat în simbolismul gestului, să nu mai vezi nici trandafirul, nici fata şi chiar nici iubirea, în realitatea lor primă şi ultimă. Se ratează trăirea autentică, pentru una părelnică. Pentru creştinul adevărat, Dumnezeu este o prezenţă proximă în măsura în care el, omul, este dispus şi deschis acesteia. Biserica topeşte simbolurile în creuzetul a cărui flacără este Duhul şi le transformă în realităţi iconice, în care nu numai se trimite cu gândul sau cu inima la Dumnezeu, ci El devine prezent haric în preajma credinciosului şi chiar înlăuntrul lui. Creştinul trăitor al credinţei drepte trece dincolo de perdeaua simbolurilor, în parte aluzivă, pentru o relaţie directă cu Dumnezeu, prin gesturi spirituale de un realism neţărmurit. În două feluri poate fi simbolul desfiinţat: prin golirea lui de conţinut, când devine o coajă fără miez, sau prin apropierea de Dumnezeu, când păleşte şi se stinge în faţa realităţii absolute. Simbolurile biblice profetice îşi ating finalitatea şi finitudinea lor în întruparea lui Hristos, când este depăşită acea vedere „ca prin oglindă, în ghicitură”, despre care vorbeşte Apostolul Pavel (1 Corinteni 13, 12). Fără a fi ignorat sau dispreţuit, simbolul rămâne pentru ortodox doar un reper, un vector, un indicator dinamic pentru calea de la o realitate palpabilă creată spre una transcendentă necreată. O anumită încărcătură simbolică persistă totuşi în Biserică. De pildă, uleiul, vinul, pâinea, apa au semnificaţii şi trimiteri simbolice, dar odată supuse binecuvântări şi sfinţirii, în cadrul Sfintelor Taine sau al ierurgiilor, caracterul lor suferă un salt din simbolic în iconic. Icoana vine la un etaj superior, ca o punte conducând pe o scurtătură la Dumnezeu: scurtătura sfinţeniei! Icoanele ni-L aduc pe Hristos şi pe Sfinţii Lui în preajmă, se fac membrană osmotică, înlesnind întâlnirea, însoţirea, împreună-lucrarea întru mântuire.
Se cuvine luat aminte la realismul simbolic al Bisericii, despre care spunea Părintele Dumitru Stăniloae. Prin toate slujbele sale Biserica se străduieşte să refacă parcursul lui Hristos în această lume, iar aceasta nu cu simplu scop comemorativ sau simbolic, ci pentru a ne ajuta să transformăm viaţa noastră întreagă după Modelul Hristos. Gesturile, veşmintele, obiectele liturgice nu sunt decât în mică măsură simbolice, conţinutul lor fiind preponderent real. Asta face ca fiecare moment, fiecare amănunt, fiecare mişcare a trupului, a cuvântului sau a gândului să poarte o încărcătură extraordinară, ce se cere integral asumată. Crucea pe care Hristos a fost silit s-o poarte pe Golgota, la deal, spre locul de supliciu, n-a fost una simbolică, după cum nici crucea fiecăruia dintre noi nu este simbolică. Așa cum în fiecare fărâmă și picătură din Potirul euharistic Îl avem pe Hristos întreg (real, iar nu simbolic), tot așa în fiecare cruce (fie obiect, fie semn-însemn) avem prezentă, în chip mistic real, Crucea lui Hristos. În felul acesta suntem dincolo de simbol și intrăm într-o realitate absolută, veșnică. Sfintele Taine ale Bisericii noastre beneficiază de prezenţa reală, iar nu simbolică a Duhului Sfânt şi acest lucru le dă valabilitate, şi valoare, şi realitate încărcate de Adevăr. Împărtăşirea credincioşilor în Biserica Ortodoxă se face cu Hristos real şi integral, Cel care S-a întrupat, a fost răstignit şi a înviat. Apoi dacă ne gândim la Sfântul şi Marele Mir, prin structura sa atât de savantă trimite simbolic la unitatea înmiresmată a Bisericii. Dar prin sfinţire el depăşeşte simbolul, fără să-l lepede, şi se încarcă iconic, devenind capabil să fie pecete a Duhului Sfânt, aparţinând aşadar unei realităţi transcendente ș.a.m.d.
În legătură cu simbolul, Părintele Dumitru Stăniloae ne spune acest lucru tulburător: „Lumea a fost creată ca simbol şi ca ansamblu de simboale” (Simbolul ca anticipare…, p. 433). În acelaşi duh, Sfântul Efrem Sirul vede lumea întreagă ca pe un imens simbol hristologic, menit să conducă spre taina nemărginită a lui Dumnezeu. Mai mult chiar, Sfântul Efrem consideră în legătură cu Creaţia că ea, în integralitatea ei, a dat naştere lui Hristos în chip simbolic. Pe parcursul istoriei mântuirii, lumea este chemată să parcurgă drumul anevoios şi frumos de la simbol la icoană. Faţă de simbolic, legătura iconicului cu realitatea transcendentă este una cu oarece încărcătură metaforică. Dar cred că în situaţiile de mai sus putem introduce conceptul de simbol iconic, simboluri încărcate de prezenţa harică a Treimii Sfinte. Într-o astfel de viziune, putem considera simbolul ca fiind suprem şi veşnic.
Simbolul suprem pentru Biserica noastră este Simbolul de credinţă (cel niceo-constatinopolitean, de la 325-381), care nu este simbolic în sensul modern al cuvântului, ci în sensul primar, acela de ceva unic care se împarte între fraţi şi foloseşte drept semn de recunoaştere în ceea ce priveşte apartenenţa la credinţa cea dreaptă, aşa cum a fost ea revelată şi revărsată de Dumnezeu prin cele două izvoare veşnic vii ale ei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
