Ciprian Iulian Toroczkai
Această experienţă îi aparţine primei soţii a cunoscutului cosmolog şi fizician Stephen Hawking (n. 1942), Jane. Într-un volum de memorii1, aceasta îşi descrie viaţa alături de una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale lumii ştiinţifice din a doua jumătate a secolului XX şi începutul secolului al XXI-lea: autor de best-seller-uri de popularizare, traduse în multe limbi2, ca şi de mini-serii cu caracter ştiinţific în care-şi ilustrează teoriile, Stephen Hawking este cel puţin la fel de cunoscut în întreaga lume datorită stării fizice în care îşi duce existenţa. Suferind de o boală neurologică degenerativă, el se află imobilizat într-un scaun cu rotile şi poate vorbi doar cu ajutorul unui computer (dar, după cum mărturiseşte la începutul documentarului „Marele Plan”, această stare deplorabilă nu-l împiedică să fie un visător).Volumul de memorii amintit este marcat de evocarea dificultăţii de a trăi alături de un om care este deopotrivă un copil – datorită degradării continue a sănătăţii, care îl duce la necesitatea de a fi îngrijit neîncetat – şi un geniu – recunoscut de comunitatea academică, invitat să ţină conferinţe peste tot în lume şi preocupat să facă cât mai accesibile cele mai dificile teme de fizică în ceea ce priveşte originea şi mecanismul de funcţionare ale universului. În cele din urmă, necesitatea ca Jane să-şi pună neîncetat energiile în slujba lucrării lui S. Hawking o vor secătui de puteri. Se ajunge la o despărţire inevitabilă, iar pe alocuri confesiunile autoarei nu par a fi altceva decât lungi justificări pentru imposibilitatea de a fi fost permanent în stare de jertfă în slujba marelui savant. (Ironia face că Stephen o părăseşte pe Jane, plecând şi apoi căsătorindu-se cu una dintre infirmierele din echipa medicală ce-l îngrijea. După câţiva ani se va despărţi şi de aceasta.)
Ceea ce ni s-a părut interesant este însă un alt motiv care a stat la baza despărţirii celor doi soţi, şi anume convingerile religioase divergente. După cum se ştie, Stephen Hawking este un ateu mărturisit, iar în cea de-a treia parte a filmului „Marele Plan” el îşi fundamentează opţiunea religioasă – cea a alternativei certitudinii raţionale la credinţa iraţională. Dimpotrivă, Jane mărturiseşte a fi o persoană cu convingeri religioase, iar antiteza dintre cele două poziţii se întâlneşte de mai multe ori în carte. Pentru cineva interesat de raportul dintre religie şi ştiinţă reflecţiile lui Jane pe care le vom reda în continuare sunt un bun studiu de caz pentru o analiză atât din punct de vedere obiectiv, cât şi din punct de vedere subiectiv: „Astăzi mai mult ca oricând, religia îşi vede adevărurile revelate ameninţate de teoriile ştiinţifice şi se retrage în defensivă, pe când savanţii pornesc la atac, insistând că argumentul raţional este singurul criteriu valid în înţelegerea fenomenelor universului. Poate că ambele tabere şi-au înţeles greşit rolurile. Oamenii de ştiinţă au toate cele necesare să răspundă la întrebarea: Cum a apărut universul cu tot ce conţine el, inclusiv viaţa? Dar, cum modul lor de a gândi se bazează pe criterii pur raţionale şi materialiste, fizicienii nu pot pretinde să răspundă la întrebările: de ce există universul şi de ce noi, fiinţele umane, suntem aici să-l cercetăm, aşa cum specialiştii în biologie moleculară nu pot să explice de ce – dacă acţiunile noastre sunt determinate de un cod genetic egoist – ascultăm uneori de vocea conştiinţei şi manifestăm altruism, compasiune şi generozitate. Chiar şi aceste calităţi umane au fost atacate de psihologii evoluţionişti, care au încadrat altruismul într-o teorie genetică rudimentară, după care colaborarea familială se presupune că favorizează supravieţuirea speciilor. În mod asemănător, sofisticarea spirituală a activităţilor muzicale, artistice şi poetice este considerată doar o funcţie foarte evoluată, dar cu origini primitive”. Aceste reflecţii îl privesc nu doar pe fizicianul Hawking, ci şi pe biologi evoluţionişti de genul lui Richard Dawkins, iar ceea ce scrie apoi Jane Hawking este tulburător: „Deseori, în mulţii ani ai căsniciei noastre, stimulată de un articol ştiinţific sau un program de televiziune, îmi puneam întrebări de acest gen şi încercam să le discut cu Stephan. La început, controversele noastre în asemenea chestiuni erau glumeţe şi destul de voioase. Cu timpul, au devenit din ce în ce mai personale, generatoare de dispute şi jignitoare. Schisma nocivă dintre religie şi ştiinţă părea să fi pătruns în viaţa noastră: Stephan era de neclintit în atitudinea lui pozitivistă, insensibilă, pe care eu o găseam prea deprimantă şi limitată în comparaţie cu viziunea mea asupra lumii; pentru că aveam neapărată nevoie să cred că există mai mult în viaţă decât faptele simple ale legilor fizicii şi lupta de zi cu zi pentru supravieţuire. Iar Stephen detesta compromisul pentru că presupunea un grad inacceptabil de incertitudine, iar el nu opera decât cu certitudinile oferite de matematică”3.
În general, se consideră că există patru mari poziţii în ceea ce priveşte raportul dintre religie şi ştiinţă: 1) o opoziţie, un „război” între ştiinţă şi religie, fiecare sistem făcând afirmaţii contradictorii despre realitate (vezi disputa evoluţionism-creaţionism), 2) o separaţie între religie şi ştiinţă, în sensul în care între cele două nu poate exista nici conflict, nici identitate, deoarece sunt axate pe domenii ale experienţei total diferite (ştiinţa răspunde la întrebări de genul cum, iar religia la cele de genul de ce), 3) un dialog ştiinţă-religie, continuare a unei lungi tradiţii ce ţine de aşa-numita „teologie naturală”, şi 4) o integrare a ştiinţei şi religiei, conform principiului că cele două sunt în mod esenţial una, fiind separate doar în chip artificial (vezi opera lui Pierre Teilhard de Chardin)4.
În mod cert, Stephan Hawking se plasează pe poziţia de conflict între religie şi ştiinţă, deopotrivă cu afirmarea superiorităţii celei din urmă (pe baza posibilităţii unei demonstraţii din punct de vedere logico-empiric). Nu este însă obligatoriu ca toţi oamenii de ştiinţă să îmbrăţişeze acest punct de vedere. Jane Hawking evocă una dintre întrunirile ştiinţifice la care l-a însoţit pe Stephen, care a fost numit membru în Royal Society. Aici a luat parte un alt celebru fizician, John Polkinhorne. Acesta, ajuns la apogeul carierei sale ştiinţifice, se pregătea de o alta: aceea de a urma studiile teologice pentru a deveni preot paroh, tocmai cu intenţia de a demonstra că ştiinţa şi religia nu se aflau în opoziţie, ci erau aspecte complementare ale unei unice realităţi5. Pe de altă parte, Hawking însuşi nu putea respinge ideea că cercetarea ştiinţifică presupune, atunci când alegi să urmezi o ipoteză de lucru, acelaşi act major de credinţă ca şi convingerile religioase6.
În concluzie, volumul de memorii scris de Jane Hawking este o dovadă vie că raportul dintre religie şi ştiinţă reprezintă mai mult decât o simplă discuţie la nivel intelectual. A alege o cale sau cealaltă implică o „turnură existenţială” cu implicaţii asupra întregii vieţi a omului. În fapt, în cazul familiei Hawking credinţa soţiei şi ateismul soţului a făcut să se erodeze o iubire, sau, în cuvintele lui Jane, „lipsa de comunicare devenise o forţă care ne înstrăina, coborând între noi o barieră de suferinţă”. Cu referire la finalul cărţii, călătoria spre infinit era ţelul ambilor soţi, dar fiecare a ales o altă cale…
1 Jane Hawking, Dragostea are 11 dimensiuni. Viaţa mea cu Stephen Hawking, trad. Alexandru Macovescu, Humanitas, Bucureşti, 2013, 467 p.
2 Cele mai cunoscute cărţi ale lui S. Hawking au fost traduse şi în limba română: Scurtă istorie a timpului, trad. Michaela Ciodaru, Humanitas, Bucureşti, 2012; Universul într-o coajă de nucă, trad. Gheorghe Stratan, Ovidiu Ţânţăreanu, Anca Vişinescu, Humanitas, Bucureşti, 2004; Marele Plan, Humanitas, Bucureşti, 2012 (cu Leonard Mlodinow); Visul lui Einstein şi alte eseuri, trad. Gheorghe Stratan, Humanitas, Bucureşti, 2005.
3 J. Hawking, op. cit., p. 171-172.
4 Bertrand Russel, Religie şi ştiinţă, trad. Monica Medeleanu, Herald, Bucureşti, 2012, p. 7-9.
5 J. Hawking, op. cit., p. 210-211.
6 Ibidem, p. 373.
